Sfinții 42 de Mucenici din Amoreea au fost conducători în armatele împăratului bizantin Teofil (829-842).

Când musulmanii au asediat orașul Amoreea (în Galicia, Asia Mică), au luat în sclavie pe cei 42 de comandați, împreună cu alți creștini.

Comandanții au fost închiși în temniță timp de șapte ani, în vreme ce toți ceilalți creștini au fost fie vânduți ca sclavi, fie uciși.

În timpul celor șapte ani de temniță, comandanții au fost sfătuiți de musulmani să îmbrățișeze credința islamică. Aceștia le-au grăit comandanților: „Mohamed este adevăratul prooroc, iar nu Hristos".

Comandanții au răspuns: „Dacă ați avea doi care se ceartă pentru un câmp, cum că este al lui, unul având mulți martori care adeveresc aceasta, iar celălalt nici unul, ce ați zice, al cui este câmpul?"

La acest răspuns șefii musulmani au zis: „Fără îndoială că este al celui cu mai mulți martori." Atunci comandanții au mărturisit:

„Drept ați răspuns. Așa este și cu Hristos și cu Mohamed al vostru. Hristos are mulți martori: Proorocii din vechime, Moise și Ioan Botezătorul, pe care și voi îl recunoașteți și care a dat mărturie pentru El. Mohamed însă nu are ca mărturisitor decât pe el însuși."

În urma acestor mărturisiri, musulmanii au grăit: „Credința noastră e mai bună decât cea creștină pentru că vedeți și voi că Dumnezeu ne-a dat nouă izbândă asupra voastră, a creștinilor!

Vedeți bine că cele mai bogate pământuri și împărății din lume sunt ale noastre și că ele sunt și mai numeroase și mai întinse ca ale voastre!".

Fără momente de așteptare, comandanții au zis:

„Dacă așa ar fi, atunci idolatriile egipteană, babiloniană, elenistică, romană și închinarea la foc a persanilor ar fi adevăratele credințe, căci iată, odată toate aceste neamuri au fost stăpânitoarele lumii!

Este limpede pentru oricine că victoria, bogăția și puterea voastră nu dovedesc și adevărul credinței voastre.

Noi știm că Dumnezeu uneori dă biruință creștinilor, iar alteori îngăduie să fie subjugați ca să-și vadă mai bine păcatele și să se curățească de ele prin pocăință și credință adevărată."

Prizonierii au rezistat la toate ofertele și la amenințările musulmanilor și după multe chinuri au fost uciși pentru că nu au lepădat credința în Hristos.

Sfinții patruzeci de Mucenici au trăit pe vremea crudului împărat Liciniu (308-324).

Toți erau din părţile Capadociei, şi toţi din aceeaşi ceată de ostaşi creştini, bărbaţi viteji şi vrednici în războaie.

Conducătorul oştirii lor era Agricola, om păgân şi rău din fire, iar locul slujbei lor ostăşeşti era cetatea Sevastia, din Armenia.

Aflând Agricola de credinţa lor creştină, a dat poruncă să fie aduşi în faţa lui şi le-a spus:

,,Cum v-aţi arătat ascultători către mai-marii voştri în războaie, aşa să ascultaţi şi acum porunca împăratului, aducând jertfă zeilor”.

La acest îndemn, Chirion, căpetenia celor patruzeci, a răspuns:

,,Cum am luptat şi am biruit pe vrăjmaşi pentru împăratul pământesc, tot aşa voim să luptăm şi pentru Împăratul ceresc, împotriva vrăjmaşilor Lui”.

Pentru acest răspuns au fost închişi în temniţă, să se răzgândească. Ei n-au încetat a se ruga fierbinte lui Hristos, să-i întărească pentru mărturisirea cea adevărată.

Drept aceea, toate amăgirile, toate făgăduinţele şi toate ameninţările nu i-au clintit în credinţa lor.

Venind în Sevastia un mare conducător de oaste, anume Lisie, acesta le-a poruncit din nou să aducă jertfă zeilor.

Cu aceeaşi nestrămutată credinţă, ostaşii creştini s-au împotrivit.

Înfuriat peste fire, căpetenia a poruncit să fie dezbrăcaţi şi siliţi să intre într-un lac aproape îngheţat, pentru că era iarnă, iar pe maluri au pus păzitori, ca nimeni din ei să nu fugă.

Unul dintre ostaşi, nemaiputând îndura gerul, a primit să aducă jertfa ce i se cerea.

Dar, ieşind din apa îngheţată şi intrând în baia caldă, anume pregătită, acesta a murit îndată.

Mucenicii, după o noapte întreagă petrecută în iezerul îngheţat, erau încă vii şi se rugau.

Atunci s-au arătat patruzeci de cununi strălucitoare peste capetele lor, însă una stătea în văzduh, deoarece fusese pregătită pentru cel ce se lepădase.

Văzând aceasta, temnicerul Aglaie a mărturisit cu glas tare: ,,Şi eu sunt creştin”, şi a sărit în apa cea îngheţată, făcându-se părtaş muceniceştilor pătimiri şi întregind ceata celor patruzeci, în locul celui ce se lepădase de Hristos.

Au fost, apoi, scoşi din apă şi li s-au sfărâmat gleznele cu ciocane grele şi, fiind arşi de vii, au primit cununa Mucenicilor.

Iar numele lor sunt: Chirion, Candid, Domnos, Isihie, Iraclie, Smaragd, Evnoic, Valent, Vivian, Claudiu, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetie, Flavie, Acachie, Ecdichie, Lisimah, Alexandru, Ilie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Caius, Leontie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton şi Aglaie.

Moaştele lor, câte au rămas din foc, au fost înmormântate la Sevastia, apoi s-au împărţit în toată lumea creştină.

O parte din ele se găseşte la Mănăstirea Antim din Bucureşti, ca şi la alte sfinte locaşuri din ţara noastră.

https://www.tg-me.com/Acatiste/66

Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022) este unul din cei trei sfinţi ai Ortodoxiei care poartă titlul de „Cuvântător de Dumnezeu” (alături de Sfântul Apostol şi Evaghelist Ioan şi Sfântul Grigorie Teologul).

Sfântul s-a născut în anul 949 în Galateea (Paflagonia) și a studiat la Constantinopol.

Tatăl său l-a pregătit pentru o carieră în avocatură și pentru o scurtă perioadă tânărul a ocupat o poziție înaltă la curtea imperială.

La vârsta de 14 ani l-a întâlnit pe vestitul Părinte Simeon Evlaviosul la Mănăstirea Studion, care avea să-i marcheze adânc dezvoltarea spirituală.

Tânărul a rămas în lume pentru mai mulți ani, pregătindu-se pentru viața monahală sub ascultarea părintelui, iar când a împlinit 27 de ani a intrat în mănăstire.

Tema primară a scrierilor sale este activitatea ascunsă a perfecțiunii duhovnicești și lupta cu patimile și gândurile rele.

El a scris și instrucțiuni pentru călugări: „Capitole teologice și practice”, „Tratat despre cele trei metode de rugăciune” și un „Tratat despre credință”.

Mai mult, Sfântul Simeon a fost și un poet creștin, scriind „Imnuri despre iubirea divină”, în jur de 70 de poezii cu semnificație religioasă profundă.

Învățăturile neprețuite ale Sf. Simeon despre misterele rugăciunii minții și despre lupta duhovnicească i-au adus supranumele de Noul Teolog.

https://www.tg-me.com/Acatiste/70

Sfântul Mucenic Agapie și cei șapte mucenici au pătimit în vremea împăratului Dioclețian (284-305).

Sfântul Mucenic Agapie era originar din Gaza, Timolau din Pont, cei doi Dionisie din Tripole (Fenicia), Romil era diacon al bisericii din Diospoli, iar Plisiu și cei doi Alexandru, din Egipt.

Dintre acești mucenici numai Agapie primise botezul prin afundare în apă. Ceilalți au primit botezul sângelui.

Uimiți de tăria și de liniștea cu care creștinii primeau chinurile pentru credința lor, inimile lor s-au înflăcărat de râvnă pentru Hristos și astfel și-au legat singuri mâinile și s-au înfățișat înaintea ighemonului Urban, spunându-i: "Și noi suntem creștini".

Acestor tineri li s-a alăturat atunci și Agapie, un cetățean de vază al cetății, care suferise și până atunci mult pentru Hristos. Cu toții au fost uciși prin decapitare în anul 303.

Tropar
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoințele lor, cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta pe chinuitori au învins; zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Sfântul Sabin Egipteanul a trăit în vremea împăratului Dioclețian (284 - 305) și era originar din Ermuopole (Egipt).

Din cauza persecuțiilor împotriva creștinilor, Sfântul Sabin se retrage în munți împreună cu alți creștini.

Un cerșetor care primea hrană de la Sfântul Sabin, îl vinde slujitorilor de idoli, precum a făcut Iuda cu Hristos, pe doi galbeni.

A fost adus înaintea tribunalului nelegiuirii cu alți șase creștini.

Pentru că nu a lepădat credința în Hristos, a fost străpuns cu unghii de fier, ars și apoi înecat într-un râu, luând în acest fel cununa muceniciei.

Troparul Sfântului Mucenic Sabin Egipteanul
Mucenicul Tău, Doamne Sabin, întru nevoința sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta pe chinuitori a învins; zdrobit-a și ale demonilor neputincioase îndrazniri. Pentru rugăciunile lui mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Sfântul Chiril s-a născut la Ierusalim, în anul 315 după Hristos, în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare.

Sfântul Chiril a fost hirotonit diacon de către Macarie al Ierusalimului și preot de episcopul Maxim II.

În legătură cu hirotonirea sa ca episcop, în anul 348, de către Acaciu, episcop arian, există semne de întrebare. Cum putea un episcop arian să numească pe cineva care nu-i împărtășea învățătura?

După numirea sa pe scaunul episcopal al Ierusalimului a izbucnit un conflict deschis pentru supremație între Acaciu și Chiril, acesta din urmă pretinzând primatul deoarece scaunul de la Ierusalim era apostolic.

Cearta a dus la exilarea de trei ori a lui Chiril. Exilurile lui Chiril determină Sinodul de la Antiohia din 379 să-l trimită pe Sfântul Grigorie de Nyssa să cerceteze această situație.

Sfântul Grigorie mărturisește că Biserica de la Ierusalim are parte de o credință sănătoasă.

Sfântul Chiril participă la Sinodul II ecumenic de la Constantinopol din 381, unde își mărturisește ortodoxia credinței.

Sfântul Chiril a avut de dus două lupte grele în viața lui: una împotriva ereticilor arieni care deveniseră foarte puternici în timpul domniei lui Constantius (fiul Marelui Constantin), iar cealaltă împotriva evreilor care, în timpul lui Iulian Apostatul (nepotul Marelui Constantin), aveau privilegii și puteri mari.

Sfântul Chiril a trecut la cele veșnice în anul 386, în timpul domniei împăratului Teodosie cel Mare.

Sfântul Hrisant a fost fiul lui Polemius, un distins patrician. A trăit în secolul al III lea. După ce citește Faptele Apostolilor primește să fie botezat.

Tatăl său a făcut tot posibilul ca Sfântul Hrisant să lepede credința în Hristos. După multe încercări în acest sens, îl obligă să o ia în căsătorie pe Daria, o tânără păgână.

Însă Hrisant îi aprinde Dariei dorul după unirea cu Hristos. După moartea tatălui său, Hrisant nu se mai ferea de nimeni, mărturisea în fața tuturor credința sa în Hristos.

Fiind pârâți prefectului Celerin, au fost dați pe mâna tribunului Claudiu. Dumnezeu i-a ajutat atât de mult, încât aceștia primeau chinurile cu bucurie.

Claudiu, uimit de felul în care aceștia răbdau suferințele, s-a făcut creștin cu toată familia. Pentru aceasta el și familia sa au suferit mucenicia.

Daria a răbdat cu atata vitejie chinurile, încât păgânii strigau: „Daria este o zeiță!”

După diferite chinuri, torționarii au hotărât ca Hrisant și soția sa Daria să fie îngropați de vii. Mai târziu s-a zidit o biserică în acel loc.

Acești soți propovăduitori și împreună-mucenici pentru Hristos au trecut la cele veșnice în anul 283, la Roma, sub domnia împăratului Numerian.

Sfântul Vasile de Ancira a mucenicit sub arieni, în vremea domniei împăratului Constanțiu.

Sfântul Vasile era cunoscut pentru râvna sa de a apăra dreapta credință ortodoxă, chiar și împotriva împăratului păgân.

Sfântul a mustrat public necredința împăratului Iulian Apostatul și prigoana împotriva creștinilor, motiv pentru care a fost întemnițat.

Când împăratul a căutat să-l câştige de partea sa pe sfânt, spre a tulbura poporul împotriva lui, acesta i-a zis:

„Eu în Hristos al meu cred, pe Care tu Îl lepezi, pe când El ți-a încredințat ție împărăţia aceasta pământească; de aceea va fi luată ea de la tine, foarte curând”.

Împăratul Iulian s-a umplut de mânie auzind acestea și a poruncit ca trupul sfân­tului să fie jupuit de viu.

După câteva zile împăratul a venit iar la el, să vadă dacă nu a renunțat la credință. Văzându-l pe împărat, sfântul a luat o fâșie de piele și, aruncând-o la picioarele lui, zise:

„Apucă și mănâncă, împărate, căci dulce îți este ție acest fel de hrană, iar mie Hristos îmi este Viață”.

Rușinat, împăratul a plecat din Ancira, iar chinuitorii și-au continuat porunca până ce sfântul și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu, în anul 363.

Sfânta Matrona era o copilă săracă și orfană, roabă în casa unei evreice cu suflet rău din Tesalonic.

Când Pautilla, stăpâna Matronei, a auzit că ea merge în ascuns la biserica creștinilor a întrebat-o de ce nu merge la sinagogă, iar sfânta a răspuns:

"Dumnezeu este în biserica creștinească, iar de la sinagoga iudaică s-a depărtat".

Plină de furie, Pautilla a încuiat-o într-un loc întunecos, a legat-o de mâini și a lăsat-o fără mâncare.

Șezând în genunchi la rugăciune și slăvind pe Dumnezeu, legăturile au căzut de la mâinile sale.

După aceasta Matrona a mai fost încuiată și înfometată de încă două ori. A murit din cauza lipsei de hrană.

Trupul sfintei a fost aruncat de Pautilla într-o prăpastie. Creștinii au luat trupul muceniței și l-au îngropat cu cinste.

Deoarece la mormântul sfintei Matrona se făceau mari minuni, episcopii cetății au ridicat o biserică deasupra lui.

Pautilla a murit căzând de pe zidurile de unde a fost aruncată Sfânta Matrona.

Sfântul Ioan Scărarul a viețuit între anii 578 şi 649. A intrat în cinul monahal la vârsta de 16 ani.

Sfântul Ioan Scărarul l-a avut ca povățuitor pe Cuviosul Macarie timp de 19 ani.

După moartea părintelui său duhovnicesc, Sfantul Ioan s-a retras într-o peșteră, unde a dus o viață aspră vreme de 40 de ani.

El este autorul lucrării Scara, carte care ne descrie viața duhovnicească sub forma unei scări cu 30 de trepte care duc spre Dumnezeu.

Scara a fost tradusă în limba română de părintele Dumitru Staniloae și se află în volumul al IX-lea al Filocaliei.

Biserica i-a închinat Sfântului Ioan Scărarul a patra duminică din Postul Sfintelor Paști.

Sfântul Ioan Scărarul mai este cunoscut sub numele de Ioan Sinaitul, datorită faptului că a fost egumen la Manastirea Sinai.

Pentru erudiția și cultura sa este numit și Ioan Scolasticul.

Numele de Scărarul sau Climacus vine de la principala sa operă, intitulată Scara Paradisului.

Sfânta Maria Egipteanca s-a născut în Egipt. La vârsta de 12 ani și-a părăsit părinții și a mers în Alexandria, unde timp de 17 ani a dus o viață desfrânată.

La 29 de ani părăsește Alexandria și ajunge la Ierusalim. Pretextul i-a fost oferit de pelerinajul unor tineri din Egipt și Libia, care călătoreau pe mare spre Ierusalim, pentru a participa la sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci.

Ajunsă în Ierusalim, dorește să intre și ea în Biserica Sfântului Mormânt, însă nu a putut înainta decât până la prag.

Aici a simțit cum o putere nevăzută o oprește. Încercă de mai multe ori să intre, dar fără rezultat.

Este momentul când înțelege că modul ei de viață o face nevrednică să intre în acest sfânt locaș.

Se roagă Fecioarei Maria să facă posibilă intrarea sa acolo, cu promisiunea că își va schimba viața întru totul.

Reușește să se închine Sfintei Cruci și ia decizia să-și trăiască viața în pustia Iordanului. Cuvioasa Maria Egipteanca a stat aici 47 de ani, în post și rugăciune.

Cu un an înainte de moartea sa, taina vieții sale a fost descoperită Părintelui Zosima, care a împărtășit-o, iar după un timp s-a întors ca să o îngroape, fiind ajutat la săparea mormântului de catre un leu.

https://www.tg-me.com/Acatiste/76

Sfântul Ierarh Tihon este prăznuit pe 22 februarie (aflarea moaștelor), 7 aprilie (adormirea), 9 octombrie, 5 octombrie (Soborul Sfinților Ierarhi ai Moscovei), 18 noiembrie (alegerea pe Tronul Patriarhal).

Botezat Vasile Ivanovici Belavin, s-a născut pe 19 ianuarie 1865. Tatăl său, Ioan Belavin, era preot de țară în districtul Toropeț din eparhia Pskov.

Copilăria și adolescența lui s-au petrecut în contact direct cu țăranii și cu muncile lor. Din primii ani, micul Vasile a manifestat o înclinație specială pentru religie, dragoste pentru Biserică, precum și o rară blândețe și smerenie.

Când era încă un copil, tatăl său a avut o revelație cu privire la fiecare dintre copiii săi: mama sa, care era moartă de mult i s-a arătat în vis, prezicându-i că moartea sa era aproape, dar și soarta copiilor săi.

Ea i-a zis că unul dintre ei va fi nefericit toată viața, altul va muri de tânăr, iar cel de-al treilea, Vasile, va deveni un mare om. Profeția s-a dovedit a fi exactă în toate privințele.

Între 1878 și 1883, Vasile a studiat la Seminarul Teologic din Pskov. Colegii săi de studenție l-au simpatizat pentru pietatea, inteligenţa și dorinţa de a-i ajuta pe ceilalți. Era numit de aceștia „episcop” și „patriarh”.

În 1888, la 23 de ani, a absolvit Academia de Teologie din Sankt Petersburg. S-a întors la Seminarul Teologic din Pskov, de data asta ca profesor de Teologie Morală și Teologie Dogmatică. A dus o viață austeră și castă, iar în 1891, când a împlinit 26 de ani, a depus voturile monahale.

Toată localitatea a participat la slujba de tundere arătându-și dragostea și devotamentul pentru lucrarea Sfântului. Tânărul blând și smerit a primit numele de Tihon, în cinstea Sfântului Tihon din Zadonsk.

Pe 14 septembrie 1898 a fost numit Episcop al Aleutinelor (arhipelagul de insule ce se întinde în nordul înghețat al Oceanului Pacific, între Alaska și Kamceatka) și Alaskăi.

În munca sa de răspândire a credinței ortodoxe pe tărâmul Americii de Nord, Sfântul Tihon a reorganizat structura episcopiei, schimbându-i chiar și numele, în Episcopia Aleutinelor și Americii de Nord, în 1900.

A devenit atât de îndrăgit în rândul clerului și populației laice, încât americanii i-au acordat titlul de cetățean onorific al Statelor Unite ale Americii.

La data de 22 mai 1901, Sfântul Tihon a pus piatra de temelie pentru Catedrala Sfântul Nicolae din New York, și de asemenea, a fost implicat în zidirea altor biserici.

La data de 9 noiembrie 1902, a sfințit biserica Sfântul Nicolae din Brooklyn pentru imigranții ortodocși din Siria, iar două săptămâni mai târziu, a sfințit Catedrala Sfântul Nicolae din New York.

Numărul de parohii a crescut de la 15 la 70, toate întreținându-se singure. Cu binecuvântarea sa, au fost traduse în limba engleză cărțile de rugăciuni ortodoxe.

În 1905, Misiunea Americană a fost ridicată la rangul de Arhiepiscopie, iar Tihon a fost făcut Arhiepiscop. A unificat toate grupurile (rusești, grecești, siriene, bulgare, aleutine) sub ocârmuirea sa.

Un simbol al acestei unități a fost primul Sinod al Bisericii Ortodoxe din America, pe care l-a organizat în februarie 1907 în Mayfield, New York.

În iunie 1905, Sfântul Tihon a dat binecuvântarea pentru înființarea Mănăstirii Ortodoxe Sfântul Tihon, din statul Pennsylvania numită astfel după hramul acesteia, Sfântul Tihon din Zadonsk.

În anul 1907 s-a întors în Rusia și a fost numit Arhiepiscop de Yaroslavl. Când sfântul se pregătea să plece în misiune în Lituania, spre sfârșitul anului 1913, la 22 decembrie autoritățile din Yaroslavl îi vor acorda titlul de cetățean de onoare al orașului.

După revoluția din februarie și formarea unui nou Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, Sfântul Tihon devine unul dintre membri.

Pe 21 iunie 1917, Sinodul Episcopal îl alege Arhiepiscop. La 15 august 1917, Arhiepiscopul Tihon este ridicat la rangul de Mitropolit al Moscovei, iar după câteva luni a fost ales Patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse şi întronizat pe 5 noiembrie, după Sfânta Liturghie săvârșită în Catedrala Hristos Mântuitorul.

Sfântul Tihon a condamnat deschis uciderea familiei țarului în 1918 și a protestat împotriva atacurilor violente ale bolșevicilor asupra Bisericii.

În acele vremuri, el a chemat creștinii ortodocși ruși să se unească și să-și întărească tradițiile. Pentru a evita persecuțiile ulterioare, el a emis un mesaj prin care clericii nu aveau voie să facă nici un fel de declarație politică.

Pe 19 ianuarie 1918, Patriarhul Tihon al Moscovei a anatemizat pe toți cei care, fiind botezați, au ucis oameni alături de hoarda comunistă. Trei zile mai târziu, pe 22 ianuarie, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse a confirmat această anatemă.

În vara anului 1921 regiunea Volgda a fost cuprinsă de o foamete mare. În luna august, Patriarhul Tihon a făcut un apel către poporul rus și către „oamenii din lume”, pentru a ajuta victimele foametei.

A dat binecuvântare pentru ca preoții să doneze obiecte de valoare deținute de Biserică, cu mențiunea ca se vor dona doar obiectele care nu erau utilizate direct în serviciile liturgice.

Cu toate acestea, la 23 februarie 1922, Comitetul Executiv Central Rus a publicat un decret prin care toate obiectele de valoare din biserici erau confiscate.

În conformitate cu Canonul 73 Apostolic, astfel de acțiuni au fost considerate ca un sacrilegiu, iar Patriarhul a protestat public împotriva confiscării totale, mai ales că mulți se îndoiau că obiectele respective ar putea fi folosite pentru a combate foametea.

Această confiscare forțată a stârnit indignarea poporului din toată Rusia.
Mesajul Patriarhului a fost privit ca sabotaj, și pentru aceasta a fost arestat în 1922, petrecând ultimii ani din viață în arest la domiciliu, adică în mănăstirea Donsk din Moscova.

Pe 16 mai 1922 toate atribuțiile patriarhale au fost cedate mitropolitului Agatanghel al Yaroslavului. În iunie 1923, Patriarhul a fost eliberat continuând să se bucure de încrederea comunității ortodoxe din Rusia.

Pe măsură ce persecuțiile au continuat, el a început să se simtă copleșit, iar puterea și sănătatea au început să i se înrăutățească. În duminica din 5 aprilie 1925, el a slujit ultima sa Liturghie, murind două zile mai târziu.

Pe 7 aprilie, Patriarhul Tihon l-a primit pe Mitropolitul Petru și spre seară după ce s-a odihnit, în jurul orei 23:45, a trecut la Domnul, făcându-și semnul crucii și spunând: „Slavă ție, Doamne, slavă ție.”

Mai bine de un milion de credincioși au participat la slujba înmormântării ce s-a săvârșit la Catedrala Mănăstirii Donsk. El a fost considerat încă din acele vremuri mucenic.

La 9 octombrie 1989, Patriarhul Tihon a fost canonizat de Sinodul Episcopilor din Biserica Ortodoxă Rusă.

Pentru aproape șaptezeci de ani s-a crezut ca moaștele Sfântului Tihon s-au pierdut, însă în februarie 1992 au fost descoperite într-un loc ascuns din Mănăstirea Donsk, aflându-se acum la mare cinstire.

Ar fi greu de imaginat care ar fi fost calea Bisericii Ortodoxe Ruse fără Patriarhul Tihon în acei ani. El a făcut atât de mult bine pentru Biserică și pentru întărirea credinței în acei ani dificili.

Poate că propriile cuvinte pot rezuma cel mai bine viața lui: „Fie ca Dumnezeu să ne învețe pe fiecare dintre noi să depunem eforturi pentru Adevărul Său, și pentru binele Sfintei Biserici, mai degrabă decât pentru binele nostru”.

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica s-a născut în București, pe 7 octombrie 1787. La vârsta de 20 de ani ajunge la Mănăstirea Cernica, din apropierea Bucureștilor.

La cererea duhovnicului său, în 12 noiembrie 1808 tânărul Constantin devine monahul Calinic. La Sfânta Mănăstire Cernica a fost ieromonah, preot și stareț timp de 31 de ani.

Refuzând să fie mitropolit al Ungrovlahiei, a fost ales în anul 1850 în fruntea episcopiei Râmnicului. Acestă episcopie funcționa la Craiova și fusese mutată în urma incendiului din 1847.

Reclădind catedrala episcopală de la Râmnicu-Vâlcea, s-a mutat aici în 1857, unde a păstorit până în 1868. Printre înfaptuirile sale de seamă se numără și Mănăstirea Frăsinei. Potrivit tradiției, Sfântul Calinic a pus pe drumul spre Frăsinei o bornă: "Până aici au voie femeile, de aici este partea monahilor".

Sfântul Calinic a înființat o tipografie în anul 1861, la Râmnic. Tipărea așa de mult, încât mai târziu Nicolae Iorga a numit Râmnicul "capitala tipografilor".

A fost îngropat, după dorința sa, la Mănăstirea Cernica, în tinda Bisericii Sfântul Gheorghe.

Canonizarea a avut loc la Mănăstirea Cernica în octombrie 1955. Prăznuirea a fost fixată la data trecerii sale către Domnul, 11 aprilie.

https://www.tg-me.com/Acatiste/79

Sfântul Pahomie s-a născut în satul Gledin din ținutul Bistriței Năsăudului, în jurul anului 1660, primind la botez numele Petru. Părinții săi, preotul Eftimie și prezbitera Ana s-au îngrijit să-i dea o educație aleasă.

Pomelnicul schitului Pocrov arată că „încă din tinerețile lui, era iubitor de Hristos, doritor de viață pustnicească, având o fierbinte dragoste către Dumnezeu. Drept aceea, ascultând de porunca cea sfântă a Mântuirotului, cel ce voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să urmeze Mie, a lăsat casă, părinți, frați, rude și prieteni, și l-a urmat pe Hristos în viața smerită călugărească, intrând ca frate la Mănăstirea Neamț”.

A fost hirotonit preot și ales mare eclesiarh, iar în anul 1702 obștea mănăstirii Neamț l-a ales drept îndrumător.

Între 1704-1706 a fost într-un pelerinaj la Lavra Pecerska, prilej cu care s-a întâlnit cu Sfântul Dimitrie Mitropolitul Rostovului.

Întors în Moldova și retras în loc de liniște în apropierea mănăstirii Neamț, a fost ales episcop al Romanului. A fost hirotonit arhiereu în 18 ianuarie 1707 și a păstorit până la 10 aprilie 1714, când s-a retras din scaun.

În 1717 a plecat din nou la Kiev, petrecând în rugăciune și osteneli cărturărești până la sfârșitul vieții. A murit la Lavra Pecerska în anul 1724.

Canonizarea Sfântului Pahomie a fost aprobată de Sfântul Sinod al BOR în ședința din 14-15 noiembrie 2006, când a fost stabilită ca dată de sărbătorire a lui ziua de 14 aprilie. În ziua de 14 aprilie 2007, în biserica parohială Sfânta Treime din localitatea Gledin, comuna Monor, județul Bistrița – Năsăud, a avut loc proclamarea canonizării.

Format la mănăstirea Neamț, familiar cu mediul cultural – duhovnicesc din Rusia, bun cunoscător al realităților din țările române, episcopul Pahomie al Romanului a fost un mare iubitor de carte, în folosul obștesc.

Activitatea sa a fost cunoscută și în Transilvania, mai ales în ținutul natal. Sfântului Pahomie i-a plăcut să scrie și să citească și a căutat să cultive această dragoste și în sufletul ucenicilor săi. Mărturie despre aceasta dau cărțile primite sau cumpărate de el, față de care a arătat o grijă deosebită.

A fost preocupat în primul rând să înzestreze ctitoria sa de la Pocrov, dar și alte biserici, cu toate cărțile necesare cultului, într-o vreme în care raritatea și scumpetea lor le făceau bunuri de neprețuit. L-au interesat cărțile de folos sufletesc, pe care le-a citit cu atenție, recomandându-le și altora.

Pe Cheia înțelesului, apărută în 1678 la București, cumpărată la 25 martie 1713 și dăruită anul următor schitului Pocrov, el îndeamnă „să hie la cetit părinților (ce) ce s-or afla trăitori(i) acolo de folos sufletelor” și pentru a le ușura munca și a le spori atenția a alcătuit un cuprins al lucrării.

A adunat în ostenelile sale o bogată bibliotecă pe care a dăruit-o mănăstirii Neamț și schitului Pocrov. O listă pe care a făcut-o în perioada episcopatului la Roman „Izvod de cărți câte am să se știe (7219-1711) martie” cuprinde 52 de titluri.

La acestea se adaugă și lucrările cumpărate după această dată. „Izvod de zestre Pocrovul (1711 – 1802)” amintește de 42 de cărți. Pe Cheia înțelesului, în 1714, printr-o reflexie privitoare la cultura neamului românesc, sfântul nota:

„Dumnezeu ce a zis să lumineze lumina adică pe întuneric, Acela a descoperit aceste Sfinte Scripturi neamului nostru acela ce șede(a) întru întunerecul neștiinței și în umbra legii și a nepriceperii, iar acum au strălucit soarele dreptății credința cea bună ... dau laudă lui Dumnezeu, dau numelui Domnului nostru Iisus Hristos tot neamul nostru românesc ... să-l laude pe Domnul Iisus Hristos”.

Lectura cărților este pentru el muncă spre luminarea prin cultură, dar și exercițiu spiritual: „Cetește cuvintele cu minte deșteaptă și cu candela și vei pricepe tainele lui Dumnezeu toate. Las(ă)-te de toate relele” nota pe aceeași carte.

Pr. prof. dr. Bogdan Racu

Extras de pe:
https://doxologia.ro/vietile-sfintilor/sinaxar/sf-ierarh-pahomie-de-la-gledin-episcopul-romanului

Acatistul: https://www.tg-me.com/Acatiste/80

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe s-a născut din părinţi creştini în Capadocia, în timpul împăratului Diocleţian, în secolul al IV-lea.

Ajunge în slujba împăratului ca militar şi se confruntă în mod direct cu persecuţiile asupra creştinilor începute în anul 303.

Îşi mărturiseşte credinţa în Hristos şi este întemniţat din cauza acestor convingeri religioase. În încercarea de a fi forţat să renunţe la credinţa creştină, este torturat şi ucis prin decapitare pe 23 aprilie.

În iconografie, Sf. Gheorghe apare călare pe un cal, străpungând cu suliţa un balaur. Ipostaza ilustrează legenda potrivit căreia sfântul a salvat cetatea Silena din provincia Libiei, terorizată de un balaur.

Reprezentarea Sfântului Gheorghe ca biruitor împotriva răului simbolizează modelul de curaj în lupta cu diavolul.

În cele mai multe icoane, Sf. Gheorghe este reprezentat într-o mantie roşie, culoare tradiţională pentru un martir, dar şi ca războinic pedestru sau ca un conducător militar ţinând o cruce în mâna dreaptă şi o sabie în mâna stângă.

În unele icoane Sfântul Gheorghe apare însoţit de alţi doi sfinţi militari, Teodor-Tiron şi Dimitrie.

Acatistul: https://www.tg-me.com/Acatiste/81

În Sfânta și Marea Luni se face pomenirea fericitului losif cel preafrumos și a smochinului care s-a uscat prin blestemul Domnului. De astăzi încep Sfintele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos.

Iosif a fost fiul mai mic al patriarhului Iacov, născut din Rahila. Invidiat de frații săi, a fost ascuns mai întâi într-o groapă. Tatăl lui este înșelat de fiii lui printr-o haină muiată în sânge, spunându-i-se că a fost răpit și a fost mâncat de fiare sălbatice.

A fost apoi vândut ismailiților cu treizeci de arginți, iar aceștia la rândul lor îl vând lui Putifar, mai-marele eunucilor faraonului Egiptului. Pentru că stăpâna lui s-a mâniat pe el din pricina curățeniei tânărului, că n-a voit să săvârșească nelegiuirea, a fugit lăsând în mâna ei haina sa.

Ea l-a vorbit de rău stăpânului său, așa că Iosif a căpătat temniță grea și lanțuri. Apoi, în urma tălmăcirii unor visuri, a fost scos din închisoare, înfățișat faraonului și a fost pus domn peste tot Egiptul. Cu prilejul împărțirii grâului a fost cunoscut iarăși de frații săi. Trăind într-un chip minunat, a murit în Egipt și s-a arătat un mare înțelept.

Iosif este preînchipuirea lui Hristos. Și Hristos a fost invidiat de iudeii cei de același neam cu El, a fost vândut de ucenicul Lui cu treizeci de arginți, a fost închis într-o groapă întunecoasă, în mormânt. Sculându-se de acolo prin El Însuși, împărățește peste Egipt, adică peste tot păcatul, îl învinge cu putere, conduce toată lumea și ca un iubitor de oameni ne răscumpără prin darea hranei celei de Taină, dându-se pe El Însuși pentru noi și ne hrănește cu pâinea cerească, cu Trupul Său cel purtător de viață.

Astăzi mai pomenim și smochinul care s-a uscat, deoarece Matei și Marcu adaugă după întâmpinarea Domnului în Ierusalim această minune.

Marcu spune: „Iar a două zi ieșind ei din Betania, Domnul a flămânzit. Și văzând un smochin de departe, având frunze, a mers să vadă de va găsi ceva în el. Venind la el, n-a găsit nimic decât frunze, că nu era încă vremea smochinelor. Și a zis Iisus smochinului: «Nimeni să nu mai mănânce rod din tine în veac»”.

Matei spune: „Iar a doua zi, întorcându-Se în cetate a flămânzit. Și văzând un smochin lângă cale, a venit la el și n-a găsit nimic în el decât numai frunze. Și i-a zis lui: «În veci să nu se mai facă rod în tine». Și îndată s-a uscat smochinul”.

Sinagoga iudeilor este un smochin, în care Mântuitorul n-a găsit rod potrivit, ci numai umbra legii; de aceea a luat și legea de la ei și i-a făcut cu totul netrebnici.

Pentru ce oare un pom neînsuflețit s-a uscat prin blestem dacă n-a greșit cu nimic? Iudeii care-L vedeau pe Hristos că făcea tuturor bine și că n-a făcut nimănui nici cel mai mic rău, socoteau că are numai puterea de a face bine și nicidecum puterea de a face rău.

Iubitorul de oameni n-a vrut să le arate oamenilor că poate face rău. Ca să convingă poporul nerecunoscător că are putere îndestulătoare și spre a pedepsi, ca un bun nu vrea să-Și arate puterea Sa de a pedepsi vreun om, ci cu ceva care are o fire neînsuflețită și nesimțitoare.

Mai este însă și o pricină tainică a uscării smochinului ajunsă până la noi din bătrâni înțelepți, după cum zice Isidor Pelusiotul. Pomul călcării poruncii a fost smochinul. Din frunzele lui și-au făcut acoperământ strămoșii noștri călcători de poruncă. Deoarece n-a fost blestemat atunci, a fost blestemat acum de Hristos, ca un iubitor de oameni, ca să nu mai facă rod, care este pricina păcatului.

Păcatul se aseamănă cu smochina: are dulceața plăcerii, lipiciunea păcatului, iar în urmă usturimea și iuțimea conștiinței. Sufletul lipsit de roada duhovnicească este un smochin. Dacă Domnul nu găsește în el odihnă, a doua zi, adică după viața aceasta de acum, îl usucă prin blestem și-l trimite în focul veșnic.

Pentru rugăciunile preafrumosului Iosif, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi. Amin.

În Sfânta și Marea Marți le pomenim pe cele zece fecioare din Sfânta Evanghelie.

Pe când Domnul nostru Iisus Hristos Se suia la Ierusalim și Se ducea la Patimă, a spus ucenicilor Săi mai multe pilde. Unele din ele sunt îndreptate către iudei.

Pilda celor zece fecioare însă a spus-o pentru a ne îndemna spre milostenie și în același timp spre a ne învăța să fim cu toții gata înainte de sfârșitul vieții.

Domnul a vorbit mult despre fecioare și despre femei – și fecioria are mult merit și este într-adevăr mare – dar pentru ca nu cumva cineva trăind în feciorie să nu se îngrijească și de celelalte virtuți și mai cu seamă de milostenie, prin care se vădește strălucirea fecioriei, Domnul spune pilda aceasta.

Pe cinci din ele le numește înțelepte, căci împreună cu fecioria au avut și multul și îmbelșugatul untdelemn al milosteniei.

Pe celelalte cinci le numește nebune, căci, deși ele aveau virtutea fecioriei, nu aveau în aceeași măsură și milostenia. Deci sunt numite nebune, pentru că au săvârșit cea mai mare virtute, dar nu s-au îngrijit de cea mai mică, așa că în nimic nu se deosebesc de desfrânate.

Desfrânatele sunt biruite de trup, iar ele au fost biruite de bani. Pe când se scurgea noaptea acestei vieți, au adormit toate fecioarele, adică au murit.

Moartea se numește somn. Pe când dormeau ele, strigăt mare s-a făcut la miezul nopții; cele care aveau untdelemn din belșug au intrat cu mirele la deschiderea ușilor, iar cele nebune, pentru că nu aveau untdelemn din belșug, îl căutau.

Cele înțelepte, deși voiau, n-au putut să le dea untdelemn în clipa intrării, așa că le-au răspuns, zicând: „Nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă; duceți-vă la cei ce vând, adică la săraci, și cumpărați”. Dar nu era ușor lucru, căci după moarte, asta nu mai este cu putință.

Același lucru îl arăta învederat și Iisus în parabola despre bogatul nemilostiv și săracul Lazăr.

Fecioarele nebune se apropie fără lumină și bătând în ușă strigă așa: „Doamne, Doamne, deschide-ne nouă!”.

Însuși Domnul le dă acea hotărâre înfricoșătoare, zicându-le: „Duceți-vă, nu vă cunosc pe voi! Căci cum veți putea vedea pe Mire, dacă nu aveți ca zestre milostenia”.

Pentru aceasta au rânduit purtătorii de Dumnezeu Părinți să se așeze în această zi pilda celor zece fecioare, ca să ne îndemne să veghem necontenit și să fim gata să ieșim în întâmpinarea adevăratului Mire prin fapte bune, dar mai cu seamă prin milostenie, pentru că neștiută este ziua și ceasul sfârșitului vieții.

Tot astfel prin istoria vieții lui Iosif să trăim în curăție, iar prin minunea uscării smochinului să aducem rod duhovnicesc.

Dacă vom săvârși o singură virtute, cea mai mare chiar, și nu ne vom griji de celelalte și mai cu seamă de milostenie, nu vom intra cu Hristos în odihna veșnică, ci vom fi întorși, rușinați.

Nu-i lucru mai lipsit de sfințenie și mai plin de rușine decât ca fecioria să fie biruită de bani.

Dar, o, Hristoase, numără-ne pe noi împreună cu fecioarele cele înțelepte, rânduiește-ne în aleasa Ta turmă și ne mântuiește pe noi. Amin.

În Sfânta și Marea Miercuri Părinții au hotărât să o pomenească pe femeia cea păcătoasă care a uns cu mir pe Domnul, pentru că lucrul aceasta s-a întâmplat cu puțin înainte de mântuitoarea Sa patimă.

Când Iisus S-a suit în Ierusalim și era în casa lui Simon leprosul, o femeie s-a apropiat de El și a turnat pe capul Lui acel mir de mare preț. Pomenirea ei s-a pus în această zi pentru ca după cuvântul Mântuitorului să se predice pretutindenea și tuturor fapta ei cea plină de învățătură.

Ce a îndemnat-o, oare, la asta? Dragostea pe care ea a văzut că o are Hristos pentru toți, prietenia Lui cu toți oamenii și mai cu seamă faptul de acum, când L-a văzut că intră în casa unui lepros, pe care legea îl socotea necurat și poruncea să fie îndepărtat dintre oameni.

Se gândea că-i va vindeca și boala ei, după cum a vindecat-o pe a aceluia. Și pe când ședea la masă, I-a turnat pe capul Lui mir în valoare cam de trei sute de dinari. Ucenicii au certat-o.

Hristos însă i-a luat apărarea ca să nu îndepărteze gândul ei cel bun. El spune apoi de îngroparea Sa spre a întoarce pe Iuda de la vânzare și a învred­nici pe femeie de marea cinste de a se propovădui pretutindeni, în toată lumea, fapta ei bună.

Femeia aceasta pare că este una și aceeași la toți Evangheliștii, dar nu este așa. La Evan­ghelistul Ioan însă nu e vorba de această femeie, ci de altă femeie, care are o viață curată, Măria, sora lui Lazăr, pe care n-ar fi iubit-o Hristos de-ar fi fost o păcătoasă.

Măria, spre deosebire de celelalte, cu șase zile înainte de Paști, pe când Domnul ședea la masă în casa ei din Betania, a întrebuințat mir și l-a turnat pe dumnezeieștile Lui picioare și I le-a șters cu părul capului ei, arătând față de Hristos un respect nespus de mare.

Ea știa bine că la jertfe se aducea untdelemn lui Dumnezeu, preoții se sfințeau cu mir, iar Iacov altădată a uns cu untdelemn stâlpul înălțat lui Dumnezeu. I-a adus Lui acest mir pentru că l-a sculat din morți pe fratele ei. De asta Domnul nu-i făgă­duiește vreo răsplată, doar Iuda murmură, din cauza iubirii de arginți.

Cealaltă femeie, adică cea păcătoasă, după cum au istorisit Matei și Marcu, a turnat mirul de preț pe capul lui Iisus, cu două zile înainte de Paști, când El era tot în Ierusalim și tot când stătea la masă, dar în casa lui Simon leprosul. Pe această femeie și ucenicii s-au supărat, pentru că se gândeau la dorința Lui de a face miloste­nie. Mai mult: ei i s-a dat și răsplata de a se duce vestea despre fapta sa bună în toată lumea. Hrisostom spune că este vorba de două femei.

Sunt însă unii care spun că e vorba de trei femei: două cele amintite mai sus, iar o a treia cu mult înainte de ele: ea a venit în casa fariseului Simon, nu a lui Simon leprosul; i-a turnat Domnului mir pe picioare; de fapta ei s-a scandalizat numai fariseul; și ei i se dăruiește iertarea păcatelor. Despre ea amintește doar Luca, pe la mijlocul Evangheliei sale.

După ce isto­risește fapta acestei femei păcătoase, adaugă: «După aceasta Iisus a mers prin orașe și sate, binevestind și pro­povăduind împărăția Iui Dumnezeu». Observăm că fapta acestei femei nu s-a întâmplat în timpul Pati­milor.

Din cauza timpului, a persoanelor, a caselor și a chi­pului în care au turnat mirul rezultă că au fost trei femei: două păcătoase, iar a treia sora lui Lazăr, Măria. Casele erau una a fariseului Simon, alta a lui Simon leprosul în Betania și alta a suro­rilor lui Lazăr, Măria și Marta, tot în Betania.

Hristos a luat deci parte la două cine în Betania: una cu șase zile înainte de Paști, în casa lui Lazăr, când a mâncat împreună cu El și Lazăr.

«Cu șase zile înainte de Paști, a venit Iisus în Betania, unde era Lazăr, cel ce murise și pe care Hristos I-a înviat din morți. Și I-au făcut Lui acolo cină și Marta slujea, iar Lazăr era unul din cei ce ședeau cu El la masă. Iar Măria, luând o litră de nard curat de mare preț, a uns picioarele lui Iisus, și I-a șters picioarele Lui cu părul capului ei».

În Sfânta și Marea Joi prăznuim patru lucruri: sfânta spălare a picioarelor, Cina cea de taină, adică predarea înfricoșatelor Taine, rugă­ciunea cea mai presus de fire și vânzarea Domnului.

Paștele evreiesc avea să se serbeze Vineri; era potrivit ca adevărul să urmeze preînchipuirii, adică atunci să se jertfească Paștile nostru, Hristos.

Domnul a luat-o înainte și a sărbătorit Paștile iudaic împreună cu ucenicii Săi Joi seara. La evrei se socotește o singură zi și seara de Joi și toată Vinerea. Domnul a sărbătorit atunci împreună cu ucenicii Lui Paștile Legii Vechi.

Ucenicii au stat mai întâi în picioare încinși la brâu, încălțați, cu toiegele în mână, gata de drum; au îndeplinit și toate celelalte porunci ale Legii, pentru ca nu cumva Domnul să pară că este un călcător de lege.

Zevedeu a pregătit tot ce trebuia pentru sărbătorirea Paștelui. Atanasie spune, deși alții sunt de altă părere, că Zevedeu era acela care ducea ulciorul cu apă.

Arătând ucenicilor Săi cele mai înalte porunci, a predat în foișor, pe când se lăsa noaptea, taina Paș­telui nostru. «Iar dacă s-a făcut seară, Iisus S-a așezat la masă cu cei doisprezece uce­nici». Vedeți deci că acesta nu era Paștile iudaic, căci era cină, pâine, băutură și sta jos la masă și toate mâncărurile erau pregătite la foc?

Înainte de a începe cina, așa spune Hrisostom, «s-a sculat de la cină și-a dezbrăcat haina cea de dea­supra și a turnat apă în vasul de spălat». El singur a spălat picioarele tuturor. A vrut să-l facă pe Iuda să se rușineze, iar celorlalți să le aducă aminte să nu umble după întâietăți.

După ce le-a spă­lat picioarele, îi îndemna: «Cel care vrea să fie întâiul să fie în urma tuturor», dându-se El Însuși pildă. Se pare că Hristos a spălat picioarele lui Iuda înain­tea celorlalți Apostoli. În urma tuturor a venit și la Petru.

Acesta, având mai multă dragoste de Hristos, nu L-a lăsat să-i spele picioarele; dar în urmă îi îngăduie să-i spele nu numai picioarele, ci și mâinile și capul.

După ce le-a spălat picioarele, arătând prin smerenia Sa o înălțime sufle­tească neobișnuită, S-a îmbrăcat din nou cu haina Sa. S-a așezat la masă și-i sfătuiește pe ucenici să se iubească unii pe alții.

La sfârșitul mesei amintește și despre vânzare. Iisus îi spune încet numai lui loan: «Acela este căruia Eu întingând pâinea i-o voi da». Mântuitorul i-a spus în șoaptă lui Ioan, căci dacă ar fi aflat Petru, ca unul ce era mai înflăcărat decât toți ceilalți, ar fi ucis pe Iuda.

Matei spune: «Cel ce a întins mâna odată cu mine în blid». După puțin timp, luând pâinea a zis: «Luați, mâncați»; Ia fel și paharul, zicând: «Beți din acesta toți, acesta este sângele Meu al Legii celei Noi. Aceasta s-o faceți întru pomenirea Mea».

Mântuitorul a mâncat și a băut cu ei. Observăm că Dom­nul numește trupul Lui pâine, și nu azimă. Să se rușineze cei care folosesc azimă la sfânta jertfă.

După cină a intrat Satana în Iuda; mai înainte îl încercase numai, dar acum s-a sălășluit de tot în el. S-a dus și s-a tocmit cu arhiereii să-L vândă pe treizeci de arginți.

La sfârșitul cinei S-a dus cu ucenicii în Muntele Măslinilor, într-un loc numit Ghetsimani. Printre multe altele, Iisus le-a spus: «Voi cu toți vă veți sminti în noaptea aceasta». Petru a zis: «Dacă se vor sminti cu toții, eu nu mă voi lepăda de tine!».

Era întuneric, adică în puterea nopții. Și Hristos i-a răspuns lui Petru: «înainte de a cânta cocoșul a doua oară, te vei lepăda de Mine de trei ori!». Cocoșul, ca să dea de știre, nu cântă numai o dată, ci de două și de trei ori.

Petru a fost cuprins atunci de o frică nemăsurată. Pentru aceasta Domnul i-a încredințat lui Petru lumea, ca să fie iertător cu cei păcătoși o dată ce el, însuși, a cunoscut cât de ușor este plecată firea omenească spre păcat.

Întreita lepădare a Iui Petru închipuie păcatul tuturor oamenilor înaintea lui Dumnezeu. Prima lepădare înfățișează porunca pe care a călcat-o Adam; a doua, călcarea Legii scrise; iar a treia, însăși întru­parea Cuvântului.