Mântuitorul a iertat toate lepădările lui Petru, prin întrei­ta lui pocăință și cu întreita întrebare pe care i-a pus-o: «Petre, Mă iubești?».

În cele din urmă, Hristos, ca om, spune ucenicilor: «întristat este sufletul Meu până la moarte!». S-a depărtat apoi de ei la o mică distanță și S-a rugat, zicând de trei ori: «Părinte, dacă este cu putință, să treacă paharul acesta de la Mine; dar nu cum vreau eu, ci cum vrei Tu. Facă-se voia Ta!».

A spus aceste cuvinte ca om, iar pe de altă parte ca să înșele pe diavol, pentru ca diavolul să-L socotească numai om, temându-se că prin moartea Sa de pe Cruce o să se zădărnicească taina.

Când S-a întors la ucenicii Săi, i-a găsit cufundați în somn. Îndreptându-se către Petru, i-a spus: «Nici un ceas n-ați putut să privegheați împreună cu Mine?», cu alte cuvinte: «Dormi și tu împreună cu ceilalți, tu, care ai spus că ai să lupți pentru Mine până la moarte?».

Trecând dincolo de pârâul Cedrilor, unde era o grădină, s-a așezat acolo împreună cu ucenicii Lui. Venea adeseori aici. De aceea Iuda cunoștea locul. Iuda luând câțiva soldați din cohortă, urmat de mul­țime, a venit la Iisus.

Ca semn de recu­noaștere I-a dat sărutarea. Iuda a dat acest semn pentru că de multe ori când iudeii încercau să-L prindă, El pleca nevăzut din mijlocul lor. Acum Iisus a mers la ei și le-a zis: «Pe cine căutați?».

Nu-L recunoșteau, deși nu-i împiedica noaptea, pentru că Scriptura spune că erau luminați și aveau făclii aprinse. De frică au căzut la pământ și s-au dat înapoi. Ei s-au apropiat din nou și Hristos iar i-a întrebat.

Iuda L-a sărutat, dar Iisus i-a zis: «Prietene, pentru ce ai venit?». Cu alte cuvinte: «Po­trivită vreme este pentru ceea ce ai venit». Apoi spune din nou: «Ca la un tâlhar ați venit să Mă prindeți cu săbii și cu bețe».

Toate acestea s-au petrecut noaptea, ca să nu se facă răscoală în popor. Atunci înflăcăratul Petru și-a scos cuțitul - aveau la ei cuțite, căci erau după cină - a lovit pe Malh, sluga arhiereului, și i-a tăiat urechea dreaptă.

Tăierea urechii drepte a slugii arhiereului lasă să se înțeleagă că arhiereul nu asculta de lege și nici nu învăța bine legea. Hristos îl rușinează pe Petru, spunându-i că nu stă bine ca un bărbat duhovnicesc să folosească cuțitul, și vindecă urechea lui Malh.

Prinzându-L deci pe Iisus L-au dus legat la curtea arhiereului Ana, care era socrul Iui Caiafa. Acolo erau toți cei care cugetau împotriva Lui, farisei și cărturari. Aici a avut loc convorbirea dintre Petru și servitoare și lepădarea lui Petru.

Trecând noaptea, cocoșul a cântat a treia oară. Petru și-a adus aminte și a plâns cu amar. La ivirea zorilor L-au dus pe Hristos de la Ana la arhiereul Caiafa. Aici a fost scuipat în față și au fost trimiși martori mincinoși.

Când s-a luminat bine de ziuă, Caiafa L-a trimis la Pilat. Iar cei care L-au adus, spune Scriptura, «n-au intrat în pretoriu ca să nu se spurce, ci să poată mânca Paștile». Rezultă că arhiereii și fariseii au săvârșit atunci o încălcare a Legii, după cum spune Hrisostom, mutând Paștile, căci ei trebuiau să mănânce Paștile în noaptea aceea.

L-au amânat însă pentru a-L ucide pe Hristos. El a arătat înainte de Cina cea de taină că atunci tre­buia să mănânce Pastile. Hristos a mâncat Paștile Legii noaptea, apoi a făcut cunoscut Paștile cel desăvârșit. Trebuia ca adevărul să vină după preînchipuirea Legii.

Ioan spune că toate acestea s-au întâmplat Joi și Joi noaptea înainte ca ei să prăznuiască Paștile. De asta și noi tot Joi facem pomenirea acelor fapte înfricoșă­toare și cu neputință de rostit prin cuvinte.

Cu nespusa Ta milostivire, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi. Amin.

Sfânta Matrona din Moscova s-a născut în anul 1881, în satul Sebino din ţinutul rusesc Tula.

Părinţii ei, Dimitrie şi Natalia, ţărani foarte evlavioşi şi cinstiţi, au dus o viaţă modestă alături de cei patru copii ai lor, Matrona fiind cea mai mică, dobândită pe când părinţii nu mai erau tineri.

Până să o nască, mama se gândea să o ducă la orfelinat, însă la scurt timp i s-a arătat în vis o pasăre albă cu chip de om şi cu ochii închişi, aşezată pe mâna ei dreaptă. Luând visul acesta drept semn de mustrare, femeia temătoare de Dumnezeu a renunţat să-şi mai lase copila la orfelinat.

Deşi s-a născut fără vedere, mama sa a iubit-o nespus de mult. Când a fost afundată în apa Botezului, s-a văzut un nor de tămâie cu bună mireasmă ridicându-se din cristelniţă. Mai mult, pe pieptul pruncei se putea vedea o ridicătură în semnul Sfintei Cruci. Miercurea şi vinerea nu se alăpta, ci dormea toată ziua.

Copiii o batjocoreau din cauză că era oarbă, motiv pentru care încă din copilărie se ferea de oameni, încetând să mai iasă din casă şi dăruindu-se rugăciunii şi cugetării la cele dumnezeieşti. Locuind în apro­pierea bisericii satului, mergea la toate slujbele, stând neclintită şi învăţând cu timpul toate cân­tările.

Chiar dacă îi lipsea vede­rea cea din afară, vederea cea duhovnicească a făcut-o să iu­bească nespus de mult icoanele, astfel că în camera sa întregul perete de sus până jos era plin de icoane în fața cărora ardeau neîncetat candele şi dinaintea cărora se ruga îndelungate cea­suri, cuprinzând în inima sa de copil întreaga lume.

Pe când avea 6-7 ani, s-au arătat daru­rile duhovniceşti primite de la Dumnezeu, prin care putea vedea limpede gândurile şi păcatele oamenilor.

Datorită purtării de grijă a boierului satului, Sfânta Matrona a făcut pelerinaje la Kiev, Moscova şi Sankt Petersburg. Intrând în Catedrala unde slujea Sfântul Ioan de Kronstadt, aces­ta a poruncit ca poporul să se dea la o parte şi să îi facă loc tinerei Matrona, pe atunci de numai 14 ani, numind-o „al optulea stâlp al Rusiei”, cuvinte prin care o arăta ca una dintre puţinii rugători pentru patria care avea să fie cuprinsă de persecuţia ateistă bolşevică.

Când avea 17 ani, Sfânta Matrona nu a mai putut merge. Din acea clipă a stat tot restul vieţii mai mult întinsă pe pat, dăruindu-se cu mai multă osârdie rugăciunii, postirii şi mângâierii celor ce veneau la ea.

Curând au sosit vremuri grele şi tulburi peste Rusia: revoluţia, confiscarea pământurilor şi foametea. În anul 1925, când avea 40 de ani, Sfânta a venit în Moscova, locuind pe rând în diferite case ale creştinilor, dar fără a se înre­gistra oficial, întrucât era cău­tată pentru a fi arestată.

Vieţu­ind aproape trei decenii în capi­tala Rusiei, ea a fost o mare ru­gătoare şi a în­tors pe calea mântuirii mulţime de oameni. La ea veneau zilnic oameni pentru a primi izbăvire de mâhniri şi necazuri, dar şi vindecare de boli.

Fericita îi liniştea, îi mângâia pe cap, îi însemna cu sfânta cruce şi le spunea cuvinte de încurajare. Povăţuirile sale arătau însemnătatea discreţiei şi a smereniei.

Pe cei foarte râvnitori îi povăţuia să se ferească de mândria legată de înfăţişarea exterioară aparte. Ţinea mult la purtarea răbdătoare în necazuri.

Sfătuia ca la slujbe privirea să nu caute spre nimeni, ochii să fie închişi sau îndreptaţi către o icoană din biserică.

A primit oamenii care o căutau pentru sfat şi mângâiere sufletească până la sfârşitul vieţii, cu totul dezinteresată de vreun avantaj material.

La 2 mai 1952 s-a mutat în lăcaşurile cele de sus, iar la 8 martie 1998 au fost descoperite moaştele sale nestri­cate, răspândind bună mireas­mă şi au fost aşezate în mănăstirea Acoperământul Maicii Domnului din Moscova.

La 2 mai 1999 a fost trecută în rândul sfinţilor de Biserica Rusiei, cinsti­rea sa răspândindu-se apoi în lumea întreagă, datorită mul­ţimii de minuni săvârşite.

Sfânta Matrona din Moscova a fost înscrisă în calendarul Bisericii Ortodoxe Române în anul 2019.

https://www.tg-me.com/Acatiste/86

În Sfânta și Marea Vineri prăznuim mântuitoarele și înfricoșătoarele Patimi ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos: scuipările, lovirile peste față, palmele, insul­tele, batjocurile, haina de porfiră, trestia, buretele, oțetul, piroanele, sulița, și înainte de toate, crucea și moartea, pe care le-a primit de bunăvoie pentru noi.

Mai pomenim și mărturisirea mântuitoare făcută pe cruce de tâlharul recunoscător, ce a fost răstignit împreună cu El.

După ce Domnul a fost vândut de pri­etenul și ucenicul Lui cu treizeci de arginți, a fost dus mai întâi la Ana arhiereul. Acesta L-a trimis Ia Caiafa, care L-a scuipat și L-a lovit peste față; și pe când își bătea joc și râdea de El, a auzit spunându-I-se: «Profețește-ne, cine Te-a lovit!».

Acolo au venit și doi martori mincinoși care au mărturisit că Hristos a spus: «Stricați Templul acesta și în trei zile îl voi ridica!», precum și că este Fiul lui Dumnezeu. Arhiereul și-a rupt hainele, neputând suferi așa-numita hulă.

Când s-a făcut ziuă L-au dus în pretoriu la Pilat și ei n-au intrat, spune Scriptura, ca să nu se spurce, ci să poată mânca Paștile. Pilat a ieșit afară și i-a întrebat: Care este vina Lui?

Pentru că n-a găsit nici o vină Lui, L-a trimis la Caiafa; iar acesta L-a trimis din nou la Pilat, căci și Pilat se pornise spre uciderea Lui. Pilat a spus: «Luați-L voi și răstigniți-L și după legea voastră judecați-L». 

Ei au spus: «Nouă nu ne este îngăduit să omorâm pe nimeni». Prin aceste cuvinte au ațâțat pe Pilat ca să-L răstignească. Pilat L-a întrebat pe Hristos dacă este împăratul iudeilor. El a mărturisit că este, dar este împărat veșnic: «împărăția Mea, a spus El, nu este din lumea aceasta!».

Pilat, voind să-L libereze, le-a spus mai întâi că nu-I găsește nici o vină, apoi le-a propus să elibereze pe unul dintre cei închiși. Iudeilor însă le-a fost mai drag Varava decât Iisus. Pilat L-a dat iudeilor, după ce mai întâi L-a biciuit.

Este apoi dat soldaților, îmbrăcat cu hlamidă roșie, încu­nunat cu cunună de spini, și în mâini I-au pus trestie. A fost batjocorit de soldați care-I spuneau: «Bucură-te, împăratul iudeilor!». Pilat a spus din nou: «Nu găsesc în El nicio vină de moarte». Ei însă au spus: «Noi Îl osândim pentru că s-a numit pe Sine Fiul lui Dumnezeu».

Când ei spuneau acestea, Iisus tăcea. Mulțimea a strigat către Pilat atunci: «Răstignește-L, răstignește-L!». Ei voiau să-L dea unei morți necinstite, ca să îndepărteze din mijlocul lor amintirea Lui cea bună.

Pilat își bătea joc oarecum de ei zicându-le: «Pe împăratul vostru să-L răstignesc?». Ei au răspuns: «N-avem alt împărat decât pe Cezarul». Iudeii, pentru că n-au reușit nimic cu hulele lor, aduc în discuție pe Cezarul ca cel puțin așa să-și sature furia lor.

Au spus: «Tot cel care se face pe sine împărat se împotrivește Cezarului». În timpul acesta soția lui Pilat, înfricoșată de visuri, a trimis la Pilat să-i spună: «Să nu faci nimic dreptului acestuia!».

Căci ea, din pricina lui Iisus, suferise mult în timpul nopții. Pilat s-a spălat pe mâini, lepădându-se prin asta de vina sângelui. Iudeii au strigat: «Sângele Lui peste noi și peste copiii noștri! Dacă-L slobozești pe El nu ești prieten Cezarului!».

Pilat L-a legat, deși știa bine că este nevinovat, L-a osândit la moarte pe cruce, și le-a slobozit pe Varava. Când a văzut aceasta, Iuda a aruncat arginții apoi a plecat și s-a spânzurat.

Ostașii L-au bătut peste față cu trestia și I-au pus în spate crucea. Apoi au silit pe Simon Cirineanul să-I ducă crucea. Au ajuns pe la ceasul al treilea la locul Căpățânei și acolo L-au răstignit.

A fost răstignit împreună cu doi tâlhari ca să fie și El socotit un făcător de rele. Pentru a-L înjosi, soldații au împărțit hainele Lui, iar pentru cămașa Sa, care era făcută dintr-o bucată și nu avea nicio cusătură, au aruncat sorți, săvârșind cea mai mare nelegiuire.

Când era pe cruce își băteau joc de El, zicând: «O, Cel ce strici Templul și în trei zile Îl zidești, mântuiește-Te pe Tine», «Pe alții a mântuit, dar pe Sine nu poate să se mântuiască», «Dacă ești împăratul lui Israel, coboară-Te acum de pe cruce și vom crede în Tine!».

Iudeii, dacă ar fi crezut în cele ce spuneau, ar fi trebuit să se apropie de El fără nicio îndoială, căci într-adevăr Hristos era recunoscut de întreaga fire nu numai ca împărat al lui Israel, ci și al întregii lumi.

Ce însemna, oare, întunecarea soarelui în ceasul al treilea și în miezul zilei? Ce însemna cutremurarea pământului? Ce însemna despicarea pietrelor, care au mustrat învârtoșarea inimii iudeilor?

Ce însemna învierea multor trupuri, care ne-a învederat credința în învierea obștească și puterea Celui ce-a pătimit? Ce însemna sfâșierea în două a catapetesmei Templului, ca și cum și ea ar fi fost supărată din pricina Celui care a fost slăvit în ea și pătimește acum? Ce însemnau apoi celelalte lucruri descoperite, dar care n-au putut fi văzute?

Așadar în ceasul al treilea, după cum spune Marcu, a fost răstignit. Din ceasul al șaselea până în ceasul al nouălea s-a făcut întuneric. Longhin sutașul, când a văzut aceste lucruri minunate și mai cu seamă întunecarea soarelui, a strigat cu voce mare: «Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta!». 

Unul dintre tâlhari Îl insulta pe Iisus; celălalt însă a mărturisit pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu. Mântuitorul i-a răsplătit credința și i-a făgăduit că va petrece în rai împreună cu El.

Pilat a scris pe Cruce: «împăratul iudeilor». Deși iudeii s-au împotrivit să scrie așa, zicând că El s-a numit împărat al iudeilor, totuși Pilat a spus împotriva lor din nou: «Ce-am scris, am scris!».

Apoi Mântuitorul a strigat: «Mi-e sete!». Ei au amestecat oțet cu fiere și l-au dat să bea. Spunând: «Săvârșitu-s-a», înclinând capul și-a dat Duhul. Toți s-au îndepărtat de acolo. Lângă Crucea Lui stătea numai Mama Lui și sora ei, Maria lui Cleopa, pe care Ioachim i-o născuse lui Cleopa ce murise fără copii.

Mai era încă și Ioan, iubitul Lui ucenic. Nerecunoscătorii iudei, pentru că nu voiau să vadă trupurile pe Cruce, au cerut lui Pilat (pentru că era marea zi a Paștelui și era Vineri) ca să sfărâme fluierele picioarelor osândiților spre a muri mai repede.

Au sfărâmat fluierele picioarelor celor doi tâlhari, căci mai trăiau încă; dar când au venit la Iisus și L-au văzut că murise, s-au oprit de a le mai sfărâma.

Unul dintre ostași, ca să facă plăcere iudeilor nerecunoscători, a întins sulița și L-a împuns pe Hristos în coasta dreaptă și îndată a ieșit sânge și apă; apă, pentru ca să se vadă că era om, sânge, pen­tru ca să se vadă că era mai presus de om. Sau altă explicație: sânge din pricina împărtășirii cu dumnezeieștile sfințenii, iar apă din pricina botezului.

Aceasta a văzut-o Ioan și a mărturisit-o, și adevărată este mărturia lui. El a fost de față la toate și le-a văzut și ceea ce a văzut a scris. Căci dacă ar fi mințit, n-ar fi scris și cele care par că sunt spre necinstirea învățătorului.

Se spune că Ioan fiind de față atunci a strâns din coasta curgătoare de viață într-un vas preasfântul Sânge. După ce s-au să­vârșit aceste fapte mai presus de fire, pe înserate, Iosif din Arimateea, ucenic al Lui care se ascunsese ca și ceilalți, s-a dus cu îndrăzneală la Pilat, pe care-l cunoștea, și i-a cerut trupul lui Iisus.

Pilat i-a îngăduit să-L ia, iar Iosif, pogorându-L de pe Cruce, L-a dat jos cu multă evlavie. Pe când se lăsa noaptea, a venit Nicodim, aducând un amestec preparat de multă vreme din smir­nă și aloe.

L-a înfășurat în giulgiuri, după cum obișnuiau să facă iudeii, și L-au în­gropat în apropiere în mormântul săpat în piatră al lui Iosif, unde nu mai fusese îngropat nimeni înainte, ca nu cumva să se creadă că altul a înviat, atunci când a înviat Hristos.

Evanghelistul a amintit de amestecul de aloe și smirnă; aceste mirodenii aveau însușirea de a lipi; și s-a întrebuințat amestecul de smirnă și aloe ca să nu se creadă că a fost furat atunci când vor vedea giulgiurile și mahrama lăsate în mormânt.

Într-adevăr, cum ar fi fost cu putință furtul, o dată ce smirna și aloea nu mai lăsau să se dezlipească giulgiurile de trup, deoarece se făceau una cu trupul, ca și cam s-ar fi născut o dată cu el?

Toate aceste fapte minunate s-au întâmplat Vineri. Pen­tru aceasta purtătorii de Dumnezeu Părinți au rânduit ca Vineri să se facă pomenire de toate acestea cu zdrobire de inimă și cu umilință.

Trebuie să se știe că Domnul a fost răstig­nit în ziua a șasea a săptămânii, adică Vineri, pentru motivul că la creație omul a fost făcut în ziua a șasea. A fost răstignit în ceasul al șaselea din zi, pentru că în acest ceas, după cum se spune, și Adam și-a întins mâinile, și a luat fructul din pomul oprit și a murit. Pentru aceasta trebuia să fie recreat omul în același ceas în care a fost zdrobit.

A fost răstignit în grădină, pentru că și Adam a călcat porunca în grădina raiului. Băutura amară pe care a gustat-o Hristos preînchipuia gustarea lui Adam.

Loviturile cu palmele arătau slobozirea noastră. Scuiparea și purtarea necinstită cu El arătau cin­stirea noastră. Cununa cu spini, îndepăr­tarea blestemului, hlamida de purpură, îmbrăcămintea împărătească, în locul hai­nelor de piele.

Piroanele, desăvârșita ne­mișcare a păcatului nostru. Crucea, pomul cel din rai. Coasta împunsă preînchipuia coasta lui Adam din care a fost făcută Eva, prin care a venit călcarea poruncii. Sulița arată că îndepărtează de la mine sabia cea de foc.

Apa din coastă este icoana botezului. Sângele și trestia ne arată că Hristos ne-a dăruit, scriind cu litere roșii, vechea patrie. Se spune că în locul în care a fost răstignit Hristos, se afla căpățâna lui Adam.

Pricina pentru care locul în care a fost răstignit Domnul se numește locul Căpățânii este aceasta: pe vremea potopului, căpățâna lui Adam a fost scoasă afară din pământ și co­linda de colo-colo despuiată de carne și stingheră; era o vedenie îngrozitoare pentru cei care o vedeau.

Solomon, din respect pen­tru strămoș, împreună cu toată oastea, a acoperit-o cu foarte multe pietre. De asta a și fost numit de atunci locul acela: «pardosit cu pietre». Unii sfinți aleși spun, pe temeiul predaniei, că și Adam a fost îngropat acolo de un înger.

Așadar, acolo unde era stârvul, acolo s-a așezat vulturul Hristos, veșnicul împărat. Noul Adam a tămăduit prin lemn pe vechiul Adam, ce căzuse prin lemn.

Prin milostivirea Ta cea mai presus de fire, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi. Amin.

Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici

Cuviosul Irodion s-a născut în 1821 în București și a primit la botez numele de Ioan. La 20 de ani intră ca frate în Mănăstirea Cernica. Primește chipul îngeresc al călugăriei pe 3 decembrie 1846.

În septembrie 1850, starețul său, Calinic, este hirotonit episcop la Râmnicu Vâlcea. Cu acest prilej, Calinic ia cu sine, alături de alți viețuitori și pe Irodion.

În 1854 îl numește stareț al schitului Lainici. Aici a pastorit cu mici întreruperi 41 de ani, între 1854-1900.

Cuviosul Irodion a trecut la cele veșnice pe 3 mai 1900. La 7 ani de la mutarea sa la Domnul, starețul Teodosie Popescu cere episcopului Râmnicului blagoslovenia pentru a-l dezgropa.

La mormântul Părintelui Irodion se făceau minuni, se vindecau demonizații și se alungau duhurile necurate.

Părintele Visarion Toia a dezgropat pentru a doua oară moaștele prin anii 1930. Am putea numi aceasta a doua aflare a moaștelor Cuviosului Irodion.

A pus moaștele într-un sicriu mai mic și le-a îngropat la o adâncime de 2,5 metri. La fundul gropii de 2 metri a săpat alta mai mică, de 1,2/0,7 metri, a îngropat sfintele moaște, a pus pământ normal peste ele iar la adâncimea normală a unei gropi de 1,8 - 2 metri a presărat alte oseminte pentru a deruta potențialii viitori căutători de sfinte moaște.

Toate acestea le-a făcut tainic. Nu știm dacă următorul stareț a știut această taină. Cert este că acela de după, Caliopie, a făcut săpături ca să dezgroape sfintele moaște prin 1985, a găsit acele oase puse la derută și a astupat groapa.

Pe 8 aprilie 2009, IPS Părinte Irineu, Mitropolit al Olteniei, a primit binecuvântarea să găsească moaștele Cuviosului Irodion. Sfântul s-a lăsat redescoperit pe 10 aprilie, iar moaștele sale au fost aşezate într-o raclă de argint.

Trecerea Cuviosului Irodion în rândul sfinților a fost aprobată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în cadrul ședinței de lucru din 29 octombrie 2010, cu ziua de prăznuire pe 3 mai.

Canonizarea Cuviosului Irodion a fost proclamată duminică, 1 mai 2011, la Mănăstirea Lainici.

https://www.tg-me.com/Acatiste/87

Sfinții Mucenici Timotei și Mavra au dobândit moarte martirică în anul 286, în vremea persecuțiilor împăratului Dioclețian.

Erau căsătoriți de numai douăzeci de zile atunci când au fost prinși și duși înaintea guvernatorului cetății Tebaida, Arianus.

Acesta întrebându-l pe Timotei cine este, mucenicul a răspuns că este creștin și că fusese citeț în biserică.

Guvernatorul a vrut să-l intimideze, arătându-i instrumentele de tortură, însă Timotei l-a întrebat cum de nu vede mulțimea îngerilor din jurul său.

Arianus a poruncit ca Timotei să fie supus la numeroase chinuri. La pătimirile sfân­tului a fost de față si soția sa, Mavra, care a mărturisit la rândul ei credința în Hristos.

Sfântului Timotei i-au înfipt două fiare înroșite în urechi, iar apoi a fost spânzurat cu capul în jos, fiind atârnate de el greutăți mari, dar cuviosul nu slăbea în mărturisirea de credință.

Ighemonul a ademenit-o pe Mavra să se împodobească și să-l convingă pe soțul ei să nu o lase văduvă de tânără. Sfântul Timotei, văzător cu duhul fiind, a privit cum diavolul o însoțea și a învățat-o să nu îi dea ascultare, ci să urmeze Domnului.

Dorind Mavra să pătimească și ea pentru Hristos, i-a fost smuls tot părul capului ei, apoi i-au fost tăiate degetele de la mâini, ba chiar a fost aruncată într-un vas cu apă clocotită, dar tânăra soție rămânea nevătămată.

După multe alte torturi, Timotei și Mavra au fost răstigniți față în față. Au rămas astfel timp de zece zile, grăind unul către celălalt și întărindu-se, iar apoi au trecut la cele veșnice.

https://www.tg-me.com/rugaciuni/207

În Sfânta și Marea Sâmbătă prăznuim îngroparea dumnezeiască și trupească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos și pogorârea la iad, prin care neamul nostru fiind chemat din stricăciune a fost mutat spre viață veșnică.

Cele patruzeci de zile ale Postului Mare întrec pe celelalte zile; iar săptămâna mare este cea mai importantă; și iarăși săptă­mâna mare culminează cu Sfânta și Marea zi de Sâmbătă.

Se numește săptămâna mare nu pentru că zilele ei ar fi mai mari sau ar avea mai multe ceasuri, ci pentru că de-a lungul ei s-au săvârșit, și mai cu seamă azi, minunile mari și mai presus de fire și faptele neobișnuite ale Mântuitorului nostru.

Căci, după cum la întâia facere a lumii, Dum­nezeu, săvârșind toate lucrurile, și în urmă, în ziua a șasea, a creat pe om, făptura cea mai de seamă, iar în ziua a șaptea S-a odih­nit de toate lucrurile Lui și a sfințit ziua, numind-o Sâmbătă, care se tâlcuiește odihnă, tot așa și la facerea lumii celei spiri­tuale, săvârșind toate în chipul cel mai bun, în ziua a șasea a creat din nou pe omul stri­cat și, înnoindu-l iarăși prin Crucea cea de viață purtătoare, S-a odihnit încă o dată cu o odihnă desăvârșită, de toate lucrurile Lui, dătătoare de viață și mântuitoare.

Cuvântul lui Dumnezeu a stat cu trupul în mormânt, iar cu sufletul Lui curat și dumnezeiesc Se pogoară și în iad.
Sufletul a fost despărțit prin moarte de trup și l-a dat în mâinile Tatălui.
Tot Tatălui I-a dat și propriul Său sânge, fără să-I fie cerut; iar sângele Lui a fost preț de răscumpărare pentru noi.

Sufletul Domnului n-a fost ținut în iad ca sufletele celorlalți sfinți. Cum putea, oare, să fie ținut, o dată ce n-avea asupra Lui, ca ceilalți drepți, nimic din păcatul strămoșesc?

Dar nici dușmanul nostru, diavolul, n-a luat sângele prin care am fost răscumpărați, cu toate că noi eram în stăpânirea lui. Cum putea, oare, să ia sângele Lui din altă parte decât de la Dumnezeu? Dar, oare, tâlharul de diavol putea să-L ia chiar pe Dumnezeu?

Domnul nostru Iisus Hristos a locuit trupește în mormânt și cu Dumnezeirea, care era strâns unită cu trupul. A fost împreună cu tâlharul în rai; a fost și în iad, după cum s-a spus, împreună cu sufletul Lui îndumnezeit. Într-un chip mai presus de fire Hristos Dumnezeu necuprins era cu Tatăl, împărățind împreună cu Duhul. Era pre­tutindeni.

Dumnezeirea n-a suferit nimic în mormânt, după cum n-a suferit nimic pe Cruce. Trupul Domnului a suferit și stricăciune, adică despărțirea sufletului de trup, dar nicidecum stricăciune în înțelesul unei putreziri a trupului și o nimicire desă­vârșită a mădularelor.

Iar Iosif, coborând de pe Cruce sfântul trup al Domnului, l-a înmormântat într-un mormânt nou, astu­pând cu o piatră intrarea mormântului. în adevăr, iudeii s-au dus Vineri la Pilat și i-au spus:

«Ne-am adus aminte că înșelătorul acela a spus pe când trăia că după trei zile se va scula. Ni se pare că este bine ca prin puterea ta să poruncești să se întărească mormântul cu ostași».

Dacă este un înșelător, pentru ce, iudeilor, I-ați ascultat cu râvnă cuvintele Lui pe când trăia? Dar când a spus Hristos: «Mă voi scula»? Poate că iudeii au scos asta din pilda cu Iona. Negreșit ei sunt fără de judecată când cer să fie întărit mormântul ca să nu se fure cumva trupul. O, cât sunt de lipsiți de judecată! Nu știau că ceea ce făceau în sprijinul lor, o făceau împotriva lor!

Pilat a dat poruncă, și ei împreună cu o ceată de ostași au întărit mormântul și l-au și pecetluit. S-a făcut asta pentru a nu se pune la îndoială învierea Domnului, o dată ce erau străine și paza și pecetea.

Dar deodată iadul se strânge și se cutremură, când simte puterea mai tare a Domnului; și după puțină vreme S-a sculat Hristos, piatra cea tare și din capul unghiului, și a scos pe cei ținuți din veac din iad.

Cu pogorârea Ta nespusă, Hristoase Dum­nezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.

Sfânta Muceniță Pelaghia s-a născut în cetatea Tars, din părinți păgâni.

Auzind despre Hristos, alege să părăsească credința în idoli. În acea vreme sosește în Tars împăratul Dioclețian (284-305). În timpul sederii aici, fiul acestuia s-a îndrăgostit de Pelaghia.

Când moștenitorul imperial a aflat că Pelaghia a primit botezul creștin, s-a sinucis. Mama sa a denunțat-o la împărat pentru judecată.

Împăratul a fost captivat de frumusețea Sfintei Pelaghia și a încercat să o convingă să renunțe la religia ei, promițându-i toate bunurile de pe pământ dacă îi va fi soție.

Sfânta Pelaghia a refuzat oferta împăratului cu dispreț, spunându-i: "Ești nebun, împărate, să-mi spui mie acestea. Nu-ți fac voia și urăsc căsătoria murdară pe care mi-o propui, pentru că eu Îl am pe Hristos Mire, Împăratul Cerurilor".

În urma acestor cuvinte, împăratul a poruncit să fie arsă de vie în văpaia focului aprins într-un vițel de metal.

Pelaghia s-a însemnat cu semnul sfintei cruci, a rostit rugăciuni de slavă lui Dumnezeu și intrând în foc, s-a topit precum ceara.

https://www.tg-me.com/Acatiste/88

Sfânta Monica, mama Fericitului Augustin, s-a născut în anul 322, în localitatea Tagaste, din Africa de Nord, aflată astăzi pe teritoriul Algeriei.

Părinții ei au crescut-o încă de mică în credința și învățătura creștină. Cele mai multe informații despre viața sa le avem din cartea fiului ei.

La vremea potrivită, Sfânta Monica s-a căsătorit cu Patricius, un demnitar păgân. Deși nu avea o fire blândă, bărbatul a fost copleșit de blândețea Sfintei Monica, drept pentru care i-a respectat libertatea și credința.

Au primit de la Dumnezeu trei copii: Augustin, Navigius și Perpetua. Rămânând văduvă, Perpetua a îmbrățișat viața monahală și a fost aleasă stareță la o manastire din Hippona.

Prin curăția și rugăciunile soției sale, Patricius a primit botezul creștin. Când a murit tatăl său, Augustin avea doar 16 ani.

Încă de mic, el s-a dovedit încăpățânat și neascultător. În cele din urmă, în anul 387, în ajunul Paștilor, renunțând la rătăcirile maniheilor, Fericitul Augustin s-a botezat, spre nespusa bucurie a mamei sale.

Despre acest lucru, Fericitul Augustin avea să spună: "Mama mea m-a născut de două ori, însă ce-a de-a doua naștere a fost un chin spiritual îndelungat, din rugăciuni și multe lacrimi. Bucuria pe care am simțit-o în clipa în care L-am cunoscut cu adevărat pe Dumnezeu a fost una imensă".

Sfânta Monica și-a cunoscut mai dinainte sfârșitul, drept pentru care i-a zis fiului ei: "Această lume nu mai este un obiect al dorințelor mele. A existat un motiv pentru care eu doream să mai rămân în această viață: să te văd creștin, înainte de a muri. Dumnezeu m-a ascultat mai mult decât aș fi îndrăznit eu să sper, mi-a dat posibilitatea să te văd în slujba Sa și dezrobit de aspirațiile unei fericiri pământești. Ce să mai fac aici?"

Nu mult după botezul lui Augustin, în vara anului 378, după nouă zile de boală, la vârsta de numai 56 de ani, Sfânta Monica a trecut la cele veșnice.

A fost înmormântată în Ostia, în sud-vestul Romei. Abia peste nouă sute de ani, cinstitele ei moaște au fost mutate în Roma.

Sfânta Monica este ocrotitoarea soțiilor și mamelor ale căror bărbați sau copii trăiesc departe de Dumnezeu, rătăcind pe căi greșite.

https://www.tg-me.com/ortodoxie/1059

Sfântul Efrem cel Nou s-a născut în Grecia, la 14 septembrie 1384. A rămas orfan de tată când era mic şi a fost îngrijit alături de cei șase frați numai de mama lor.

La 14 ani, tânărul Efrem intră călugăr la Mănăstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de pe Colina Neprihăniților.

S-a nevoit în viața monahiceasca până la 41 de ani, când turcii au atacat mănăstirea, iar sfântul a fost luat în robie.

Robia a nu a durat mult, căci turcii nu s-au sfiit a-l supune la chinuri nespuse și până la urmă l-au spânzurat cu capul în jos, iar în pântece i-au înfipt un tăciune aprins, pentru că nu a vrut să renunțe la dreapta credință și să treacă la mahomedanism.

Mulți greci au primit îmbărbătarea lui atunci când jugul otoman devenea prea greu și le-a fost de ajutor în vremuri de restriște, până când Grecia și-a cucerit independența de sub turci.

Alții, deși au trăit la mulți ani după martiriul sfântului Efrem, povestesc că li s-a arătat și le-a arătat suferința la care a fost supus de către turci.

Mai bine de 500 de ani nu s-au știut foarte multe despre viața acestui mare mucenic și abia în ianuarie 1950 Dumnezeu i-a dezvăluit unei călugărițe pe nume Macaria locul unde se odihnesc moaștele marelui mucenic Efrem cel nou şi, prin vedenie, viața și suferința lui.

https://www.tg-me.com/Acatiste/91

Sfânta Mare Muceniţă Irina a fost fiica împăratului păgân Liciniu. Ea s-a născut în cetatea Maghedon iar pe mama ei o chema Licinia.

La naştere, părinţii ei împărăteşti i-au dat numele de Penelopi. Aşa cum ziua bună se cunoaşte de dimineaţă, la 6 ani a început a început să se vadă în copila Penelopi frumuseţea de femeie ce va deveni.

De aceea, tatăi ei, împăratul, a zidit un turn în care a închis-o împreună cu treisprezece fecioare şi cu idoli de aur ce întruchipau zeităţi păgâne.

A încredinţat-o spre educaţie unei cinstite bătrâne, iar pe bătrânul Apelian, bărbat înţelept şi cinstit, l-a însărcinat să o înveţe tot ce trebuia să ştie despre lume.

Pe fereastra camerei sale a intrat un porumbel cu o ramură de măslin şi după numai un ceas prin altă fereastră a zburat un vultur care a adus o cunună făcută din flori de diferite soiuri şi culori. Prin cea de-a treia fereastră a intrat un corb care de datat asta a adus un şarpe micuţ în cioc.

Înţeleptul Apelian, care era creştin, a tâlcuit astfel întâmplarea: porumbelul e blândeţea, alinarea şi înţelepciunea feciorească, iar ramura de măslin este darul lui Dumnezeu pe care-l va primi prin botez.

Vulturul înseamnă biruinţa asupra patimilor, coroniţa de flori este cununa pe care o va primi de la Hristos, iar corbul şi şarpele sunt diavolul şi ispitele.

Când tatăl Irinei a aflat de convertirea ei s-a mâniat atât de tare încât a poruncit să fie aruncată între nişte cai sălbatici, iar caii în loc să-i facă rău, l-au omorât pe împărat.

Irina s-a rugat la Hristos să-l ierte pe tatăl ei şi acesta a revenit la viaţă şi îndată s-a creştinat, a renunţat la împărăţie şi s-a retras la mănăstire.

Următorul împărat a fost Sedechie, care a aruncat-o într-o groapă cu şerpi veninoşi. Zece zile a stat sfânta Irina acolo până când dezgustătoarele reptile au murit de foame, dar de ea nu s-au atins.

Sedechie a crezut că a făcut vrăji şi a poruncit să fie tăiată cu fierăstrăul, dar fierăstraele se rupeau şi cei ce le mânuiau mureau, fără să poată să o rănească.

După ce Sedechie a murit, fiul lui, Savah a vrut să răzbune neputinţa tatălui său de a o pedepsi pe Irina. I-au pus încălţări de fier cu cuie şi au pus-o la jug ca pe dobitoace, dar pământul s-a cutremurat şi pe torţionari i-a înghiţit.

Multe minuni făcea Irina: tămăduia bolnavi, curăţa leproşi, izgonea duhurile rele din oameni şi 50 de mii s-au convertit la creştinism, văzând puterea lui Dumnezeu.

La porunca Domnului, a venit în cetate Sfântul Apostol Timotei, ucenicul Sfântului Apostol Pavel, care a botezat-o pe Irina cu Duh Sfânt.

Sfânta Irina a ajuns în împărăţia lui Numerian, care credea în zeiţa Artemis. S-a dus la împărat şi l-a mustrat pentru strâmbătetea credinţei lui.

Acesta a poruncit să fie aruncată în foc, dar cu cât era focul mai tare, cu atât era mai puternică răcoarea care o proteja pe muceniţă, şi 10 mii de oameni au văzut şi au crezut.

Savorie, care guverna în cetatea Tracă Mesemvria, a capturat-o pe sfântă, a ucis-o cu sabia, iar apoi a îngropat-o, faptă cu care se lăuda la toată lumea.

Dar Hristos a înviat-o pe ea şi a intrat iar în cetate, unde a stat timp de 70 de zile şi i-a învăţat totul despre Hristos, iar apoi a venit Sfântul Apostol Timotei şi i-a botezat pe toţi în Hristos, inclusiv pe ucigaştul împărat.

Sfânta s-a întins într-un mormânt pe care însuşi Apelie a pus o piatră mare.
După patru zile, când au mers la mormânt, acesta era gol.

https://www.tg-me.com/Acatiste/90

Sfântul și Dreptul Iov era originar din orașul Idumeea, la sud de Israel, spre Peninsula Arabică.

Era din neamul lui Isav, nepotul lui Avraam. Tatăl său se numea Zaret, iar mama Vosora. A trăit cu aproximativ 1925 de ani înainte de Domnul nostru Iisus Hristos.

El a fost unealta de biruință asupra diavolului. Dumnezeu i-a îngăduit diavolului să-l supună pe Iov la felurite ispite.

A fost prădat de hoți de toate averile sale, precum și de slujitori, iar copiii săi au murit sub dărâmăturile casei distruse de furtună.

Iov și-a sfâșiat haina și și-a tuns părul în semn de doliu. Satana aștepta ca Iov să cârtească împotriva lui Dumnezeu, dar s-a înșelat, pentru că Iov a căzut la pământ pentru a se închina lui Dumnezeu.

Sfântul a binecuvântat pe Dumnezeu și în cele mai grele încercări în care ajunsese. Credința lui nu era fățarnică.

Diavolul a adus asupra sa și lepră, încât el a trebuit să plece din mijloc oamenilor și să trăiască în afara orașului.

Dreptul Iov a suferit totul cu răbdare îngerească, fără să deznădăjduiască, biruind astfel ispitele diavolului.

Pentru răbdarea și iubirea alesului Său, Dumnezeu i-a întors îndoit tot ce avusese înainte (Iov 42, 10).

Astfel, Iov a mai trăit încă 140 de ani, văzându-și urmașii până la al patrulea neam, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate (Iov 42, 16-17).

https://www.tg-me.com/Acatiste/92

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan este prăznuit în Biserica Ortodoxă pe 26 septembrie (ziua trecerii sale la cele veșnice) și pe 8 mai (pomenirea minunii ce se petrece la mormântul său).

Sfântul Ioan a fost fiul lui Zevedei și al Salomeei, de meserie pescar și originar din Betsaida.

Sfântul Ioan Evanghelistul era cel mai tânăr dintre cei Doisprezece Apostoli.

Ioan a fost unul din Apostolii cei mai apropiați ai Domnului Iisus. În Evanghelia sa, el se numeste ucenicul pe care îl iubea Iisus (Ioan, 21, 20).

La Cina cea de Taină el s-a rezemat pe pieptul Domnului și așa s-a împărtășit din Tainele lui Hristos.

Este ucenicul căruia Domnul, când era răstignit pe Cruce, i-a încredințat pe Preacurata Sa Maică.

După învierea lui Iisus, Ioan a fost primul apostol care a cercetat mormântul gol.

După moartea Maicii Domnului, Sfântul Apostol Ioan a mers la Efes, în Asia, propovăduind credința lui Iisus.

Din porunca lui Domițian împăratul (81-96), Apostolul dragostei a fost surghiunit în insula Patmos și acolo a viețuit multă vreme. Tot acolo a scris și Evanghelia sa, cele trei Epistole și cartea Apocalipsei.

Tradiția Bisericii amintește că Sfântul Apostol Ioan era în vârstă de peste o sută de ani când a luat cu sine șapte ucenici și ieșind din cetatea Efesului, le-a poruncit acestora să sape o groapă în formă de cruce.

Apoi Sfântul Apostol Ioan s-a întins în acea groapă și a poruncit să fie acoperit cu pământ.

După o vreme, când credincioșii au deschis mormântul Sfântului loan, ei nu au mai găsit acolo trupul lui.

În ziua de 8 mai a fiecărui an, din acest mormânt se ridică o pulbere pe care locuitorii de acolo o numesc mană, ce vindecă pe cei bolnavi.

https://www.tg-me.com/Acatiste/94

Izvorul Tămăduirii nu are o dată fixă, fiind prăznuită în vinerea din Săptămâna Luminată, adică vinerea care urmează după Paşte.

Istoria sărbătorii vine din timpul împăratului bizantin Leon I şi se referă la vindecarea unui orb de către Fecioara Maria.

Maica Domnului l-a sfătuit pe împărat să-l ducă pe nefericit să se spele cu apa dintr-un izvor de lângă Constantinopol.

Împăratul Leon (457 - 474), pe când era tânăr, încă neîncoronat, se plimba printr-o grădină din apropierea vechii cetăţii bizantine.

Acolo ar fi întâlnit un bătrân orb, cu care a vorbit despre Dumnezeu şi Învierea Fiului Său.

Pentru a mulțumi Maicii Domnului, când a ajuns împărat, Leon cel Mare a ridicat în apropierea izvorului o biserică, unde s-au săvârșit apoi multe minuni.

Această biserică, situată în vechiul cartier Vlaherne, se mai vede și astăzi în Istanbul.

Sărbătoarea Izvorul Tămăduirii s-a generalizat în Biserica Ortodoxă în secolele V - VI.

În toate bisericile și mănăstirile ortodoxe, dupa oficierea Sfintei Liturghii, se săvârșește slujba de sfințire a apei, după o rânduială adecvată Săptămânii Luminate.

https://www.tg-me.com/Acatiste/93

Sfinții Chiril (826–869) și Metodie (815–844) sunt prăznuiți pe 11 mai.

Ei sunt numiți apostolii slavilor pentru că au tradus Sfânta Scriptură în limba slavonă.

Frații Chiril și Metodie sunt cei care au creat alfabetul glagolic, care vine de la slavonescul glagol, în traducere cuvânt.

Mai târziu, alfabetul glagolitic, cu unele adăugiri ale ucenicilor, s-a dezvoltat în alfabetul chirilic.

@VietileSfintilor

Sfântul Ioan Valahul s-a născut în anul 1644, din părinți creștini. La vârsta de 15 ani ajunge rob la turci.

Pe drumul spre Constantinopol, un păgân pune ochii pe el și-l cumpără cu gândul de a-l sodomiza: "sunt stăpânul tău, te-am cumpărat cu aur și fac cu tine ce vreau!".

"Ba - răspunde tânărul - stăpânul meu este Hristos, Care m-a cumpărat cu sângele Lui și face cu mine ce trebuie!". Apărându-și demnitatea și curăția, Ioan îl omoară pe păgân.

Agarenii, păzitorii robilor, aflând că Ioan și-a ucis stăpânul, l-au legat în lanțuri și l-au dus spre Constantinopol.

Aici a fost dat în stăpânirea femeii păgânului ucis. Aceasta a fost fermecată de frumusețea lui Ioan și i-a făgăduit ca dacă va renunța la credința în Hristos îl va lua de bărbat.

Dupa 2 ani de refuz, a fost dat pe mâna eparhului cetății și aruncat în temniță.

A fost supus la diverse chinuri, iar în cele din urmă a fost spânzurat în data de 12 mai 1662.

Viața Sfântului Ioan a fost scrisă de Ioan Cariofil și a fost tipărită la Veneția de Sfântul Nicodim Aghioritul.

A fost menționat în Mineiul grecesc pe luna mai, tipărit la Constantinopol în 1843 și în Mineiele românești, începând cu editia de la Mănăstirea Neamț din 1846.

În anul 1950 Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât ca acest nou mucenic al lui Hristos să fie cinstit în întreaga Biserică Ortodoxă Română.

Generalizarea solemnă a cultului său a avut loc în octombrie 1955.

https://www.tg-me.com/Acatiste/96

Sfânta Muceniță Glicheria a trăit în secolul al II-lea, în timpul împăratului Antonin și a guvernatorului Savin.

Sfânta Glicheria a fost fiica unui guvernator roman. După moartea tatălui s-a stabilit în cetatea Traianopole din Tracia.

Glicheria a fost pusă să aducă jertfe înaintea idolului lui Zeus. Refuză și la rugăciunile ei un fulger lovește statuia lui Zeus și o sfarmă.

Prefectul poruncește să fie bătută și aruncată în temniță. Dorea ca Glicheria să moară prin înfometare, însă, îngerul Domnului se pogora din cer și îi aducea hrană.

Temnicerul Laodicius, văzând această minune, L-a mărturisit pe Hristos în fața prefectului. Pentru această mărturisire temnicerului i se va tăia capul.

Sfânta Glicheria a fost aruncată într-un cuptor cu foc din care a ieșit nevătămată, iar mai târziu a fost aruncată la fiare.

Rugându-se lui Dumnezeu, această sfântă muceniță și-a dat sufletul în mâinile Sale.

Din sfintele ei moaște curge mir înmiresmat, care vindecă tot felul de boli grele.

https://www.tg-me.com/Acatiste/97

14 Mai, ziua în care Părintele Justin Pârvu îi prăznuia pe Sfinții Închisorilor Comuniste:

Ţara noastră este sfântă, ţara Maicii Domnului aşa cum este şi pentru celelalte ţări ortodoxe, pentru că aici s-au născut, au crescut mulţime de oameni care stau mărturie adevărului împotriva fiarei roşii: Aiud, Gherla, Piteşti, unde se pot vedea osemintele lor, harul Duhului Sfânt şi o mărturie a dreptăţii noastre în lumea ortodoxă.

În închisoare sufereai o strivire, o descompunere şi sufletească şi trupească pentru că cei mai mulţi din cei arestaţi cu condamnări mici au murit. Singurătatea era arma de descompunere cea mai grea.

În singurătate a început Duhul lui Dumnezeu să lucreze în fiinţa umană. A coborât mai adânc în suflet şi a început rugăciunea, care a fost salvarea tuturor. Era ca la mănăstire citirea Psaltirii din oră în oră. În colţul celulei începea acatistul, paraclisul din memorie, fără cărţi.

Salvarea noastră a fost tangenţa cu cei care au fost arestaţi în timpul lui Antonescu. Ştiau pagini întregi din primele volume ale Filocaliei. Nici sfinţii din pustietăţi nu erau aşa de preocupaţi. În toate vremurile au existat oameni care au menţinut duhul de rugăciune.

În închisoare am fost privaţi de drepturile creştineşti, dar am câştigat raiul lăuntric. Spovedania şi împărtăşania se făceau cu cele mai mari riscuri. De Paşti şi de Crăciun se lua împărtăşania începând cu etajul doi, apoi se cobora la etajul unu, parter şi la subsol şi dacă erai găsit cu ceva în sân sau în buzunar era cea mai mare mucenicie.

Se făcea din pâine câte un cocoloş mic cât o mazăre şi acolo se punea împărtăşania şi mergeai cu ea pe la toate controalele severe. În bucăţelele acelea de pâine era tot aurul, toată bogăţia.

Viaţa acestor martiri este deja cunoscută în sfinţenia lor, prin faptele lor, prin toată conduita lor; ei au trăit şi încă mai trăiesc în mijlocul acestui popor. Ei au dovedit că din frageda lor tinereţe s-au jertfit pentru adevărul ortodox. Acum, pentru noi, cel mai important este să ne apropiem de jertfa lor cât mai mult, ca să putem avea şi noi îndrăznire la Dumnezeu prin ei.

Secolul XX, care a rodit aceşti tineri ce au luat drumul crucii şi s-au jertfit, şi-au măcinat tinereţile lor în celulele puşcăriilor, dovedeşte că bunul Dumnezeu mai este încă alături de Ortodoxia românească şi totodată este şi un îndemn pentru noi, cei de astăzi, să urmăm nevoinţelor şi martirajului lor.

Dacă nu ne-a binecuvântat Dumnezeu prin suferinţele lor, măcar să aducem la lumină sfinţenia lor şi să ne închinăm lor ca unor sfinţi, care se roagă pentru noi. Cu cât vom avea mai mulţi sfinţi, oficial şi neoficial, cu atât şi mila Sa va fi peste noi şi vom putea avea îndrăznire înaintea Lui prin sfinţii şi martirii noştri.

România a avut un tineret foarte înţelept şi foarte pătruns de esenţa acestui adevăr ortodox, încât prin jertfele lor, cred eu, am depăşit cu mult toate aceste ţări din jurul nostru. De aceea obiectivul nr.1 al persecuţiei Ortodoxiei în Balcani a fost şi este ţara noastră, este România Ortodoxă cu tineretul acesta de jertfă care a luat de coarne taurul comunismului şi al tuturor străinilor care şi-au vândut conştiinţa şi neamul.

Nu e suficient să admirăm ostenelile şi nevoinţele lor, trebuie să le încercăm şi noi, pe pielea noastră, căci aşa s-a plămădit Ortodoxia până astăzi. În puşcăriile judeţene zăceau copii de 15-16 ani, şi copii de sân aduşi la anchetă.

Ca să poţi vorbi despre martirii unui neam trebuie să fii pregătit în suferinţă, ca omul care te ascultă să te recunoască. Pâinea clădită în lacrimi şi suferinţă e mai gustoasă decât cea a negustorilor.

E greu, mai ales când te afli la începutul drumului Crucii. Când am intrat prima dată în celula din Aiud, primul simţământ a fost că celula va fi mormântul meu. Aici am găsit tineri care erau condamnaţi de Antonescu din ’40 – ’41, care aveau deja câţiva ani buni de închisoare. Atâta caracter şi atâta tărie sufletească am găsit la ei, încât pentru mine celula a devenit mormânt al învierii, al strălucirii harului dumnezeiesc.

Pr. Justin Pârvu

https://www.tg-me.com/Acatiste/98

Sfântul Iacob Putneanul s-a născut la 20 ianuarie 1719 într-o familie dreptcredincioasă din Bucovina. Crescând în duhul adevăratei evlavii, la 12 ani a intrat în viaţa monahală.

Formarea sa duhovnicească este legată de obştea Mănăstirii Putna și a Sihăstriei Putnei, dar şi de Mitropolitul Antonie al Moldovei (1730-1740), al cărui ucenic a fost (acelaşi mitropolit care, în Kiev, l-a convins pe sfântul Paisie de la Neamț să vină în Moldova pentru a se forma duhovniceşte).

Părinții putneni l-au rânduit a fi hirotonit preot la doar 17 ani și la 25 a fost ales egumen al Mănăstirii Putna. În 1745 a fost ales episcop de Rădăuţi, unde a tipărit un Liturghier slavo-român și a înfiinţat o şcoală pentru învăţarea limbilor slavonă, greacă și română.

După doar cinci ani, vrednicia şi râvna sa au fost hotărâtoare pentru mutarea sa în scaunul de mitropolit al Moldovei, la Iaşi. Între 1750 şi 1760 a desfăşurat o intensă activitate pastorală şi socială, promovând tiparul românesc şi veghind la traducerea de cărţi folositoare de suflet.

Grija pentru românii din Transilvania, amenințați să-și lepede credința strămoșească, și-a manifestat-o atât prin tipărirea de cărți spre apărarea dreptei credințe, cât și prin hirotonirea de preoți și trimiterea de antimise în parohiile lipsite de păstori sufletești, în Maramureș și în ținutul Clujului.

Sfântul Iacob s-a îndurerat pentru neştiinţa de carte a păstoriţii săi: „din creşterea copiilor, ca dintr-o rădăcină bună sau rea, toată viaţa curge”. A dat la lumină primul Abecedar românesc (Bucvar) și a înfiinţat prima şcoală elementară rurală din Moldova.

A dispus traducerea Vieţilor sfinţilor, care sunt adevărate manuale în care orice om, de orice vârstă, fire şi stare, îşi poate afla un model de viaţă.

În vremea domniilor fanariote, a intervenit pentru eliminarea unor forme de asuprire (desființarea veciniei în 1749) și a unor biruri împovărătoare (desființarea vădrăritului în 1756), a văcăritului (în 1757), legând cu blestem pe domnii ţării să nu revină asupra acestora.

Ca un făcător de pace și ocrotitor al poporului, Mitropolitul Iacob a cerut, în anul 1758, hanului tătarilor să înceteze prădarea Moldovei, iar în anul următor a potolit o răscoală a poporului, impunând domnitorului să îndeplinească unele cerințe.

A mustrat adesea conducătorii din acei ani și în cele din urmă a fost silit să-și lase scaunul mitropolitan în anul 1760, nevrând să îngăduie impunerea din nou a dărilor împovărătoare.

A devenit al doilea mare ctitor al Putnei, unul dintre stâlpii Ortodoxiei românești în vremurile grele ce aveau să vină odată cu răpirea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic, în anul 1775.

Retragerea la mănăstire i-a fost prilej de adâncire în rugăciune:„Dumnezeiasca rugăciune, aducând lumina lui Hristos în sufletele noastre şi risipind dintru dânsul negura ce-l vatămă pe el, îl face mai apoi cu mult mai luminat decât soarele, căci aievea ştiut este că cel ce vorbeşte cu Dumnezeu este mai sus de moarte şi de stricăciune”.

Simțindu-și sfârșitul aproape, după Paștile anului 1778 a mers la Sihăstria Putnei şi a primit tunderea în marea schimă prin mâna duhovnicului său, Sfântul Cuvios Natan, luând numele de Eftimie.

După patru zile, pe 15 mai 1778, a trecut cu pace la Hristos Domnul și a fost înmormântat în pridvorul Mănăstirii Putna.

Purtându-şi cu sârguință şi cu vrednicie crucea slujirii arhiereşti, cu blândeţe şi smerenie pe aceea de a fi prigonit pentru dreptate, jertfindu-se pe sine pentru poporul încredințat lui spre păstorire, Mitropolitul Iacob şi-a închinat întreaga viaţă slujirii Bisericii, luminării poporului prin școală şi tipar, apărării celor nedreptăţiţi şi povățuirii sufletelor spre mântuire, rămânând în amintirea poporului credincios drept „păstorul celor săraci şi smeriți, care a dus o viaţă de Sfânt”.

Cu prilejul împlinirii a 550 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința din 6-7 iunie 2016, trecerea mitropolitului Iacob Putneanul în rândul Sfinților, cu ziua de prăznuire la 15 mai.

https://www.tg-me.com/Acatiste/100